Din borcanul cu amintiri

In urma cu 3 ani, circula pe internet o poza cu un borcan, in care se aflau post-it-uri impaturite. Pe acele post-it-uri se aflau ganduri, evenimente petrecute, momente importante din viata cuiva.

Mi s-a parut foarte tare ideea si am preluat-o. Asa ca mi-am cumparat un borcan simpatic si am inceput sa bag in el cate un post-it; cu un gand, o actiune pe care am facut-o si m-am simtit bine sa o fac, o iesire la cina, un antrenament la sala, etc.

Multe biletele m-au facut sa mai cunosc o parte din mine. Sau sa o constientizez. Sa o apreciez si sa ma bucur ca sunt omul care sunt.

A fost o surpriza sa imi amintesc evenimente de acum 3 ani, care altfel nu mi-ar fi trecut prin gand, asa, la intamplare. Initial, ideea era sa le citesc la sfarsit de an. Nu m-a surprins ca le-am desfacut dupa 3 ani. Ca asa fac eu. Sunt nascuta in zodia Rac. Merg un pic inainte si apoi cativa kilometri inapoi. 😅

Dar a fost interesant sa le desfac si sa le citesc dupa atata timp. Ca nu e ca un jurnal unde iti asterni gandurile, apoi peste ani citesti si nu te recunosti sau nu-ti vine sa crezi ca ai putut scrie asa ceva. 😅

Sunt scrise momente din viata mea, momente ce m-au bucurat, lucruri pe care le-am realizat.

Si o sa umplu borcanul din nou. Nu in fiecare zi. De fiecare data cand ma bucura ceva, cand realizez ceva important, sau ceva marunt. E un sentiment placut sa treci prin aceste biletele dupa ani in care ai crescut, ai mai invatat cate ceva, ai evoluat, ti-ai amintit ceva frumos de care uitasesi, mai inveti cate ceva despre tine.

Tu ai un borcan cu amintiri? Daca nu, fa-ti unul. E atat de simplu!

Borcanul cu amintiri.

DAY OFF

Traim niste vremuri in care ne este foarte greu sa ne acordam timp doar pentru noi. Sau cand il avem, preferam sa ne gandim la ce mai avem de facut, ce nu am facut bine intr- o perioada a vietii noastre, care este scopul principal al calatoriei noastre. Si uitam. Uitam sa stam tolaniti si sa ne bucuram ca stam tolaniti. Eu imi doresc sa fac cat mai multe lucruri, sa experimentez, sa cunosc, sa nu pierd vremea. Dar sa si pierd vremea. Imi place sa dorm. Si ce-mi mai place sa dorm… mai ales dimineata :))

Rar am zile cum e asta. Cu o spontaneitate nebanuita, am ales sa ies la alergat in parc. Imi place sa stau in natura. Simt ca ma conectez cu mine. Si am realizat ca imi place sa alerg singura. Daca la sala ma motivez mult mai bine daca ma antrenez cu o prietena, la alergat imi place sa merg singura. E momentul meu. Si imi dau seama cat de greu ne este sa ne alocam timp pentru noi, pentru activitati marunte, care sa ne aduca satisfactie. Desi nu am obligatiile si responsabilitatile unei familii, simt ca nu-mi ajunge timpul sa fac tot ce mi-as dori. Si mai stiu ca nu acord timp suficient statului degeaba. Nu prea am cand. Sa stau si sa ma bucur de ce se intampla.

Dupa o zi ca asta, ma intreb ce ma opreste sa ma bucur de astfel de momente mai des. Sa alerg in parc, sa iau pranzul intr-un loc dragut, sa ma uit in jur si sa nu ma gandesc la ziua de maine, sa nu iau decizii, sa nu caut raspunsuri… Sa fiu si atat!

Tu cand ti-ai luat o zi in care sa fii doar tu cu tine?

Cand sportul da dependenta.

Pasiunea pentru sport a aparut acum 5 ani. Am cochetat cu diverse activitati sportive de mica. Imi amintesc o intamplare amuzanta apropo de sport. Eram in scoala generala, nu stiu exact, poate clasa a 5- a, habar n-am. Si profesoara de educatie fizica ne-a pus sa dam cateva ture de teren. Aveam un teren de fotbal, asa cum era el la vremea aceea. Nu cu gazon sau mai stiu eu ce se poarta in zilele noastre. 😁 Ce tin minte este ca toti colegii mei de clasa au renuntat la un moment dat (profesoara nici nu a stat cu noi, ne-a dat tema si a plecat), iar eu, alergam asa cum puteam, dar nu am renuntat.

Unii chiar radeau de mine ca alergam ca trista singura si dadeam turele alea de teren fara sa-i pese nimanui. Nici nu stiu ce era in capul meu. Cred ca ideea asta de responsabilitate imi era bine implementata in minte inca de pe atunci. Aveam pana in 12 ani. Sa demonstrez ceva cuiva, nu prea aveam cui. Colegilor? Poate profesoarei daca era de fata. Dar eram prea mica sa am eu dezvoltata chestia asta de a demonstra cuiva. Ori de care ori am simtit nevoia sa demonstrez, a fost sa-mi demonstrez mie ca pot. Mi se intampla si in prezent uneori sa trag de mine ca nebuna si sa fiu mandra ca am reusit sa duc la capat un antrenament. Dar nu ma vede nimeni, nu stie nimeni, e in mintea mea si atat.

De 5 ani merg la World Class. Am inceput ca receptionista. Avand colegi antrenori, imprietenindu-ma cu cativa dintre ei, am inceput sa ma antrenez in sala. Si de atunci, sportul a devenit stil de viata. Am bineinteles perioade cand nu mai am chef, cand mai iau cate o pauza de o saptamana, de doua saptamani, pana revin.

Luna asta, recunosc. M-am antrenat de 5-6 ori toata luna. Si e rau. E rau in sensul ca nu mai am acelasi tonus. Ma doare spatele, dorm prost. Sunt morocanoasa, nu am o energie buna. Si iar am inceput sa vizitez sala de fitness. Si iar mi-am dat seama cat de mult ii lipseste corpului meu miscarea ori de cate ori iau pauza de la antrenament.

Asa am ajuns la concluzia ca si sportul poate da dependenta. Corpul se obisnuieste cu ce ii dai constant. Ca e ciocolata, ca e alcool, ca e fast-food, ca e sport, cu cat ii dai mai des, cu atat ii este mai greu sa se obisnuiasca atunci cand intervine cate o schimbare.

Ma simt norocoasa sa fiu dependenta de miscare. Nu are ce sa mi se intample rau. 😀

Tu ce dependenta ai?

O poza cu inceputurile mele la sala. Si o prietena draga care m-a invatat si ma invata multe 😁

Craciun fara “porcisme”

Imi place sa am parte de tot felul de experiente noi. Si imi dau seama ca cele mai multe articole sunt alocate categoriei “Experiente noi”.

Sunt din fire o persoana curioasa. Si la fiecare lucru nou pe care il descopar, ma entuziasmez ca un copil. Am reusit sa pastrez aceasta latura copilaroasa (mai mult decat permite legea ar spune unii :)) ) si ma bucur de ea ori de cate ori am ocazia.

Din categoria experientelor noi, Craciunul asta ma voi lipsi de carne. Nu este o actiune care sa doreasca sa demontreze ceva anume. De aproximativ 3 saptamani, corpul meu nu vrea carne. Si respect acest lucru. Rar mi se intampla asta dar, dupa o perioada de 2 luni in care am mancat carne aproape zilnic, fara oprire, corpul meu a pus frana. Si nu mai vrea. Familia mea pregateste bucate absolut delicioase in care, “porcismele” traditionale, preparate home-made, de cea mai buna calitate, sunt vedetele acestei sarbatori.

La o asa reclama, ar trebui sa-mi ploua in gura. Dar nu. Stomacul meu se strange si se ascunde unde vede cu ochii, in speranta ca nu va primi asa ceva. E o senzatie reala, fara eforturi de a simti ce simt. Multi vor spune (si eu am spus de multe ori in astfel de situatii): “Ce trist!”.

Trist este atunci cand iti doresti si nu ai parte de ceea ce-ti doresti. Trist este sa fii bolnav si sa nu ai voie sa mananci ca altfel mori. Trist este sa mananci chiar daca nu-ti cere corpul. In situatia mea, e o situatie in care imi ascult corpul fara drame sau pareri de rau.

Am crezut ca voi deveni gospodina cu ocazia asta. Ca voi pregati tot felul de preparate vegetariene, colorate, sanatoase si le voi poza mandra. Nu. Nu se va intampla asta. 😅 Am noroc (in continuare) de familia iubitului meu, care va pregati si un meniu “de post” in care ma voi infinge bucuroasa si voi manca atat cat imi trebuie.

O sa revin perioada ce urmeaza cu variante de preparate fara carne. Sa vad ce mananc si apoi va spun si voua. 😄

Sarbatori cu bine sa aveti! Masa imbelsugata, cu de toate! Cu toate cele ce vi le doriti!

Craciun fericit!

BPM. You’re in my head, just like a tattoo!

Stiu, se spune ca in momentul in care iti faci un tatuaj, o sa apara si al doilea si al treilea, etc. De aceea am deja in minte al doilea tatuaj si, al treilea nu este foarte definit dar, exista in mintea mea. 🙂 Asa ca, da, vor fi mai multe tatuaje.

Mi-am dorit de la 20 de ani sa-mi fac unul. Mi-a fost teama de durere si de faptul ca voi ajunge sa ma plictisesc de el. Si am avut intelepciunea necesara sa nu-mi fac, ca apoi sa regret. Dar a venit si ziua in care sa stiu cu certitudine cum vreau sa arate primul meu tatuaj. Si reprezinta atat de mult pentru mine incat, sunt absolut convinsa ca nu voi regreta aceasta decizie niciodata.

Dupa 6 luni in care am tot amanat programarea, a venit si momentul mult asteptat. Am ajuns la salon cu prietena si profesoara mea de canto, Elena. Intrand in salon, m-am simtit ca o calugarita ce intra intr-o discoteca. :)) Eram toata o floricica, venita de la birou, sa-mi fac un tatuaj. Eu par (si sunt de fel :)) ) o fata cumintica, nu extravaganta, rebela doar in fapte. Sa-mi fac eu tatuaj, era prea putin probabil. Aparent. Dar pentru asta eram acolo.

Nu stiam la ce sa ma astept. O sa doara, cat o sa doara, o sa ma razgandesc fugind mancand pamantul, o sa dureze mult, putin, nu aveam nici cea mai mica idee din toate astea. Norocul meu a fost ca am dat de o fata atat de intelegatoare, de draguta si de amuzata de reactiile si intrebarile mele, incat, totul a fost mult mai usor. Si tot la ea ma voi duce si pentru urmatorul tatuaj. 🙂

Am scris un articol despre muzica. Si despre ce inseamna ea pentru mine. Ce n-am scris in acel articol este ca… E greu s-o spun ca a fost un subiect sensibil multa vreme… Ok. Eu pana la 30 de ani am fost aritmica. Mi-am dorit de la 11 ani sa cant si da, pana la 30 am fost aritmica. Eu nu stiam sa tin ritmul unei piese. De aceea si dansurile mele groaznice (hey, prieteni! Stiu ca radeti 🙂 ). Eu pana la 30 de ani nu stiam sa bat din picior in timp ce cantam. Eu nu stiam care e timpul unul, care e timpul doi, nu stiam sa numar 1,2,3,4, si apoi sa incep sa cant. Eu nu stiam sa fac doua lucruri odata. Sa cant si sa bat din picior. Sau sa numar cu creionul 1,2,3,4. Inca ma amuz cand imi amintesc cum se misca piciorul meu drept in timp ce incercam sa tin ritmul unei piese. Cu ceva timp in urma, mi se parea de-a dreptul rusinos. Acum am capacitatea de a accepta lucurile asa cum sunt. Fara ocolisuri, fara scuze. Fara explicatii. De mica am fost aritmica. Nu prea imi dadeam seama ce inseamna asta si nici nu am avut pe cineva sa-mi spuna verde in fata lucrul acesta. De ce? A, pentru ca eu nu spuneam nimanui ca imi doresc sa cant si stateam in cochilia mea si sufeream ca nu fac asta. Imi aduc aminte de momentele in care faceam karaoke in casa (intotdeauna cand eram singura in casa sau credeam ca sunt singura) si ramaneam in urma. Adica scrisul ala se colora si eu inca mai lalaiam la versul de inainte. Imi dadeam seama ca fac ceva gresit dar nu stiam ce. Si nici nu aveam inteligenta emotionala necesara sa intreb pe cineva, sa caut raspunsuri sau si mai rau, nu am muncit cu mine sa rezolv asta. Adica daca tot eram cu toata cultura de morcovi la mine si nu indrazneam macar sa spun cuiva “ba, am problema asta, cum o rezolv” noooo, nici nu am cautat sa rezolv eu singurica. Nici nu ma condamn. Nu-mi foloseste.

Ah, da. Nu-si va da seama nimeni ce reprezinta.

Astazi realizez cat de important e sa ai oamenii potriviti langa tine. Si mai important, sa fii sincer cu tine ca sa poti fi sincer cu ceilalti. Eu nu am stiut sa fac asta. Am fugit continuu de mine, am stiut sa-mi ascund vulnerabilitatile foarte bine.

De ce fac aceste dezvaluiri? Pentru ca uitandu-ma in urma, imi dau seama ca daca este cineva care m-a oprit sa evoluez, muzical vorbind, eu am fost aceea. Singura. Nu eram constienta de cate lucruri sunt capabila, nu eram constienta ca am inteligenta necesara pentru a evolua, ma vedeam atat si atat de mica si de neinsemnata ca nu am facut nimic multa vreme pana sa-mi demontrez contrariul. Si scriu toate astea ca poate  se nimeresc pe aici si oameni care nu au curajul sa faca ceva anume. Sunt siguri, convinsi ca ei nu pot. Ca nu sunt in  stare. Ca e prea tarziu de acum. Ca ‘le-a trecut vremea”. Eu am inceput sa studiez ritmul la 30 de ani. Si in 3 ani am reusit. A, nu sunt perfecta. Nici nu vreau, nici nu pot (vorba cantecului). Dar nu ma opresc aici. Eu sunt exemplul cel mai clar si mai raspicat si mai cum vreti voi,  ca se poate. Si cine ma cunoaste, imi da dreptate. Se poate orice atat timp cat crezi si te dedici acelui lucru. Chiar daca suferi. Chiar daca iti spui ca e in zadar. Nu e. Multumirea pe care o ai cand ajungi la linia de sosire si vezi ca esti tot in picioare dar cu un bagaj mult mai mare fata de cel cu care ai pornit la drum, bucuria este inexplicabila.

Pentru mine, Ea este Dumnezeul meu de pe pamantul asta. Din viata asta. In domeniul asta. Sunt absolut convinsa ca eu nu as fi reusit sa ajung in punctul in care sunt acum din punct de vedere muzical. A, nu va imaginati. Este un punct mic mic, abia se vede, dar pentru mine este mare cat globul pamantesc. Pentru ca eu ma cunosc. Eu daca nu as fi avut-o pe ea, as fi ramas la acelasi nivel tehnic (adica 0), as fi renuntat de mult la ideea ca eu as putea canta in public fara sa-mi fie rusine de cum imi suna vocea si mai ales, de ce ar crede ceilalti despre mine. Eu as fi facut karaoke  in continuare singura la mine acasa, cu teama, cu rusine si fara tehnica,  nereusind sa tin  pasul cu scrisul ala colorat care ma enerva si ma facea sa renunt imediat. A, da. O alta boacana tampita de-a mea. Renuntam. Cum nu ma pricepeam, cum dadeam de greu, inchideam si faceam cu totul altceva.  Atata rabdare cat a avut ea cu mine si atata dedicare, implicare si iubire, n-am vazut la nimeni. A, eu sunt si grea de cap. Si pot intelege sa nu ai rabdare cu mine. Dar ea avut rabdare si cand eu nu mai aveam. Ea ma incuraja cand ajungeam pe culmile depresiei, plangeam  si o luam de la capat (acum imi vine sa plang). Cate creioane a batut in biroul ala al ei ca ma si mir ca n-are gauri. Erau cursuri in care simteam ca imi plesneste creierul de oboseala, si ca nu mai rezist. Un curs de doua ore il resimteam ca dupa 8. Si eu si ea. Si mai faceam un pas mic. Si mai vedeam o evolutie. Si se mai intampla ceva care ne bucura, si tot asa. Toate astea ca  sa ma ajute cu ritmul. Cu vocea. Cu intonatia. Cu increderea. Cu tot. Tot ea a fost langa mine sa-mi fac primul tatuaj. Sa-mi tatuez un metronom care sa-mi aminteasca tot timpul de pasii extraordinari pe care i-am facut inainte. Sa-mi aduca aminte sa bat din picior cand cant pentru ca, ce sa vezi, acum pot face asta. Adriana care nu era in stare sa bata din picior in timp ce canta, acum poate. De aceea cred ca tatuajul asta nu il voi regreta niciodata. Nu are cum. Face parte din ceea ce sunt eu acum. O persoana ritmica!

Si ea a fost langa mine in tot acest timp. Ea se numeste Elena.  

Da, este un metronom. Minimalist. Nu ai zice ca e unul. Dar e. Intr-o forma simplista si aproape indescifrabil. Si e doar pentru cunoscatori. 🙂

Cookie Cat on Instagram

Yeap! Dupa 3 luni fara Social Media, am decis sa ii fac un cont… exact! Pisicii mele. Eu consider ca la cat e de frumos si de amuzant, merita sa il vada si restul lumii. Nu doar eu, iubitul meu si prietenii apropiati. Nu ii place celebritatea, se va vedea in multe instantanee dar, asa cum ii explicam si lui, viata e de multe ori nedreapta. Si intelege, zic eu 🙂

E un pisoi calator, se adapteaza imediat oricarei camere de hotel, plaja nu ii place pentru ca, surpriza! un pic mai incolo de ea e apa, multa apa. Asa ca, prefera muntele. Natura, pasarele dupa care tanjeste, iarba la discretie, ce mai! O veselie!

Jobul lui preferat (singurul de altfel mai “anevoios”), este acela de a fi ceasul meu desteptator. Astfel ca, in fiecare dimineata, se aseaza in pat langa mine si isi cere portia de mangaiere. Prin mieunat si o mangaiere cu labuta. In fiecare dimineata. In rest, striga dupa pisici ori de cate ori iese pe balcon, are multe casute in care ii place sa locuiasca pe parcursul intregii zile, face si yoga din cand in cand.

Cine nu are pisica, sa isi ia una. Cui nu-i plac pisicile, habar nu aveti ce pierdeti. Cei ce au pisica, inteleg perfect cum decurge o dimineata, o seara sau o zi libera cu pisica langa ei.

Al meu e flacau mare. Se poarta ca un adolescent arogant independent. Pana vin cu plicul de mancare la nasul lui. E cel mai bland pisoi din lume. Cu o singura exceptie. Stie Elena :)) Violent nu stie sa fie. Am senzatia ca ar vrea sa fie dar nu stie ce trebuie sa faca pentru asta :))

CookieCat suna demential. Pe el il cheama Cookie. Da, stiu. E baiat si il cheama Cookie. Aia e 🙂 Mama nebuna, asta sunt. 🙂 Dar, chiar asa arata. Ca o prajitura. Sa vad ce nume ma lasa Instagram-ul sa ii pun. Din ce am vazut, CookieCat e o marca inregistrata si nah… vedem.

See ya on Instagram, people!

M-am ascultat si m-am bucurat!

Azi sunt fericita!!

Cred ca e pentru prima oara in viata mea cand simt emotia asta despre care o sa scriu acum. Am relatat intr-un post anterior despre “dramele” mele in ceea ce priveste capacitatea mea de a canta intr-un mod care sa placa celorlalti si mai ales mie. Dupa ani in care m-am concentrat pe tehnica si pe incredere in vocea mea si ce pot face cu ea, s-au schimbat multe lucruri. S-a schimbat perceptia mea despre muzica, despre succes, despre vocea mea, despre emotii, despre limitele mele.

Am capatat incredere in mine cu constiinta ca nu le pot sti pe toate, ca eu nu voi fi niciodata altfel decat ca mine, ca sunt atat cat cred eu ca sunt. Cu toate astea, m-am alaturat de buna voie si nesilita de nimeni intr-o categorie; aceea a persoanelor carora nu le place sa se auda cantand. Nu le place cum suna vocea lor, perfect constienti ca nu e nimic in neregula, nu e nimic gresit in ce fac, doar ca nu. Asa cum sunt actori care nu suporta sa vizioneze filmele in care joaca.

Am inregistrat coverul de mai jos live, acum 2 luni cred. Astazi l-am primit de la Florin, chitaristul (si-i multumesc pe aceasta cale pentru tot suportul), pe mail. Si am dat play. Si am inceput sa ma ascult, am inceput sa ma bucur. Evident, mintea mea (nebuna), a observat fara sa urmareasca acest lucru, o fraza care nu era bine sustinuta, un sunet care parca daca il faceam nu stiu cum, era mai bine, plus alte mici detalii. Dincolo de toate astea, tot ce pot spune si ma fericeste aproape pana la lacrimi, este faptul ca am simtit bucurie!!! Ma uitam la mine si imi placea ce vad (in afara de faptul ca am observat ca eram mai grasa!) :)), zambeam in timp ce ma uitam la mine. Si pe masura ce cantam si trecea vers cu vers, interiorul meu jubila! Asta in timp ce ma ascultam cantand! Hopa!!! Imi place cum cant!! Imi place cum suna vocea mea! E real? E strict doar piesa asta? E un simplu moment? Nu stiu. Nici nu o sa ma straduiesc sa aflu un raspuns, o sa vina de la sine.

Tot ce pot spune e ca in ultimele 2-3 saptamani, am facut niste descoperiri extraordinare cu privire la vocea mea, la felul in care sustin sunetele, cum respir, si se vede diferenta de la o luna la alta in cantatul meu. Si sunt fericita pentru asta! Pentru ca am descoperit scopul pentru care vreau sa invat sa cant. Ca sa-mi placa si sa ma bucur ca imi place. Restul, e CanCan. 🙂

Nu folosesc Social Media pentru inca o luna si jumatate. Si nah, ramane coverul asta cumva, ascuns aici 🙂 Dar eu ma bucur si o sa ma bucur in continuare chiar si fara Facebook sau Instagram.

Azi sunt fericita!!

Fata “No Social Media”

19 zile fara Facebook, Instagram, Messenger si Whatsapp. Mi-am propus sa scriu despre experienta asta dupa prima saptamana dar inspiratia mi-a zis sa o las balta pentru moment.

In prima saptamana a fost cel mai greu. Si asta pentru ca eram in vacanta in Germania, in vizita la niste oameni dragi mie. Iar zilele mele erau la fel: stat in gradina la soare, plimbari in aer liber, diverse activitati care nu ma tineau departe de telefon. Primele zile am inlocuit social media cu niste joculete stupide gen Candy Crush. Dimineata la cafea urmaream disperata niste bile colorate sa le imperechez. 🙂 Constienta fiind ca orice dependenta se vindeca de obicei cu alta dependenta, nu am pus presiune pe mine. Urmatorul pas e ca pana la finalul lunii septembrie sa dezinstalez si aceste jocuri din telefon.

E intr-adevar ciudat ca am renuntat chiar si la whatsapp, aceasta fiind o aplicatie prin care comunici mai usor cu ceilalti. Am renuntat pentru ca am vrut sa pun o pauza la conversatiile pe care le purtam de multe ori “degeaba”. Si nu ca as desconsidera nivelul de comunicare cu prietenii mei, doar ca stim cu totii ca de multe ori vorbim fara sa spunem nimic. Si am vrut sa vad cum e in 2019 sa comunici doar prin telefon sau sms. Mi-a ramas mailul. Fara el chiar nu m-as fi descurcat. Apropo de asta, la doua zile dupa ce am renuntat la toate caile de comunicare on-line, proprietarul apartamentului in care locuiesc, imi trimite sms sa ma intrebe daca nu folosesc whatspapp. I-am zis ca nu. Mi-a trimis factura la gaz pe mail. La cat era factura, mai bine nu mai foloseam nici mail .:))

In saptamana in care am fost in Germania si nu mai foloseam telefonul, am iesit cateva zile la rand la alergat. Ma simteam anxioasa, nu aveam stare, mintea mea era obisnuita sa ii ofer informatii chiar si pe cele mai inutile, dar le primea pentru ca asa era obisnuit. Am citit eu mai mult ca de obicei in acele zile dar nu se multumea cu atat. M-am gandit ca joggingul poate fi o solutie. Si a fost. A fost din plin. Frumusetea a fost ca am alergat intr-o zona absolut superba. Aveam paduri, liniste, trafic aproape zero, vreme superba (24-25 de grade), ce mai, minunat! Si ce am mai reusit sa fac eu in premiera, a fost sa alerg fara muzica. Inainte nu concepeam sa stau eu cu mintea mea, singure. Sa stam de vorba, sa avem rabdare, sa ne concentram pe respiratie. Nu, aveam nevoie sa fiu tot timpul ocupata. Sa ascult muzica, sa ascult versurile, numai la alergat sa nu ma gandesc. Numai trairi sa nu am. Sau sa nu ma mai gandesc la ele. De data asta a fost diferit. Zilele in care am stat fara telefon in natura, am alergat, am meditat, am reflectat la trecutul si prezentul meu, au fost niste zile pe care nu le voi uita niciodata. Trairile pe care le-am avut fiind deconectata de mediul online sunt de neinlocuit. Prietenii apropiati, familia, stiu ce reprezinta acel loc pentru mine asa ca orice as scrie, ar fi de neinteles chiar si pentru ei.

Unul din locurile mele preferate pe unde alergam. Poza fara filtru 🙂

Ce e diferit fata de perioada in care foloseam social media?

Pai, in primul rand, imi simt mintea mult mai goala :))) Poate suna ciudat, dar e lucru mare in zilele noastre sa simti ca e gol acolo sus. Pentru ca aceasta senzatie vine cu o stare de liniste, odihna, relaxare, multumire. Nu ma mai enervez la fel de repede ca inainte din orice fleac. Meditez zilnic. Sunt mult mai multumita de mine si de ce reprezint eu in acest Univers. Fara sa imi doresc neaparat asta, mintea mea avea tendinta sa compare viata mea cu a altor persoane din social media si asta nu era deloc ok pentru mine. Pentru nimeni nu e ok de altfel. Sunt mult mai interesata sa aflu despre mine, ce sunt, cine sunt. Vorbesc mult mai des cu mine. Am grija mai mult de nevoile mele. Si asta pentru ca tot timpul pe care-l alocam retelelor de socializare, mi-l aloc exclusiv mie. 🙂

Un dezavantaj este acela ca nu sunt la curent cu diverse evenimente ce au loc in Bucuresti si poate m-ar interesa. De exemplu, am aflat ca urma sa cante la Streed Food Carnival Hindi Zahra, in taxi, in timp ce veneam de la aeroport. Era un bloc acoperit cu un afis imens pe care scria cine va canta la acel festival. M-am bucurat ca am aflat si astfel am ajuns sa o vad in concert pe Hindi Zahra. O prietena mi-a povestit ca a fost la musicalul “Familia Adams” la Teatrul Excelsior si mi l-a recomandat. In rest, habar nu am ce se intampla prin Bucuresti, ce piese noi mai scot cantaretii de pe aici, nu mai stiu ce face Jessie J (mi-e dor de ea putin:) ), nu mai vorbesc atat de des cu prietenii mei desi ma gandesc la ei si imi sunt dragi in continuare. In schimb, vorbesc mult mai des la telefon. Interactionez cu oamenii mult mai eficient si mai real ca inainte. Folosesc internetul pentru lucruri care ma intereseaza cu adevarat.

La anul o sa plec intr-o vacanta in care nu voi folosi telefonul aboslut deloc. Nici macar pentru poze. Pentru ca pentru mine, viata este o sursa nelimitata de experiente noi. Si sunt incantata de orice idee imi coace mintea. 🙂

Sa mergi in alta tara special pentru un concert P!nk? Cea mai buna idee!

Am avut o vara plina pana in momentul de fata si sunt foarte recunoscatoare Universului pentru toate lucurile bune ce mi se intampla. Am vrut sa scriu intai despre Open Air Blues Festival dar promit sa fac asta in zilele urmatoare. Spun promit pentru ca daca nu, o sa ia mai mult timp. 🙂 Imi place sa scriu, imi place sa-mi exprim gandurile, sa povestesc mai ales despre experiente care mi-au oferit bucurie. Dar imi dau seama ca atunci cand scriu doar pentru mine, e mult mai usor. Cand vine vorba sa scriu intr-un spatiu public, sunt mult mai exigenta cu mine si exigenta asta cere timp si o anumita stare pentru a scrie.

Vazusem in mediul on-line ca P!nk va concerta in Europa. Eu traiam cu impresia ca e primul ei turneu in Europa si ca e sansa vietii mele sa merg sa o vad in concert live. M-am documentat ulterior si am aflat ca P!nk a cantat toata viata ei prin Europa :))

Desi mi-am dorit si mi-am propus inca din decembrie sa merg sa o vad, nu am facut nimic in sensul asta. Adica nu tu cumparat bilete, nu tu stabilit o perioada, o tara, o persoana cu care sa merg, nimic. Pana imi trimite o fata mesaj: “‘Am vazut ca iti place P!nk, vrei sa mergi cu mine la concert in Varsovia?

Am (N-am :)) ) un bilet in plus! (Asta cu N-am e reala si amuzanta dar n-o sa povestesc despre ea ca ia “multe litere” :)) ) Am ramas gura-casca citind mesajul gandidu-ma la cum mi-am dorit eu din decembrie sa pun la punct detaliile unei plecari si nu am facut-o si uite cum apare ocazia! Nu eram deloc pregatita sa plec, aveam stabilita o iesire cu iubitul meu in perioada aia, eram intre ciocan si nicovala.

Am hotarat intr-un final ca merg. Eram super entuziasmata. O vad pe P!nk in concert. Ma simteam de parca merg in America sa o vad. In capul meu era mai mult ideea asta ca a vedea o artista ca P!nk in concert live nu e de ici de colo. Si chiar nu e. Dar eu nu mi-am imaginat nicio secunda ce urmeaza sa vad. Am primit un mini spoiler cum ca a mai fost cineva in Barcelona sa o vada si ca sa ne pregatim (eu si fata cu care am fost) ca nu am vazut in viata noastra ce urma sa vedem. Nimic mai mult. Nu am cautat poze, filmari, nimic pe nicaieri. Am vrut sa fiu surprinsa. O, si ce am fost!

M-am interesat in schimb unde va canta, si am aflat ca va concerta pe Stadion Narodowy. Am dat repede o cautare sa aflu mai multe si aflu despre acest stadion ca este unul din mandriile orasului Varsovia si chiar un punct turistic atunci cand nu sunt meciuri de fotbal sau concerte. Mi-am zis: “Ei, e un stadion. Mare chestie.” Dar da, e maaaareee. Si nu am fost niciodata pe un stadion atat de mare.

V-am povestit intr-un articol despre cum eram cand am ajuns pentru prima oara la Neversea. Cam asa eram si cand am ajuns pe PGE NARODOWY. Datorita unei fete foooarte simpatice pe care am cunoscut-o acolo (si careia ii sunt recunoscatoare) venita si ea din Romania special pentru concert, am avut sansa sa o vad pe P!nk de aproape. Nu stiu sa aproximez dar cred ca la 10 metri distanta de ea tot eram. Nici nu visam sa stau asa aproape.

Concertul a inceput asa cum era si firesc, cu piesa Get the Party Started. Scena era plina de culori, predomina rozul ala strident care imi place mie sa-l port pe unghii, dansatori purtand acelasi roz, un candelabru urias, stralucitor in mijlocul scenei si P!nk, care era si mai stralucitoare decat candelabrul ala cat era el de mare, canta si dansa…cu el. Da, cu el, cu candelabrul. O nebunie. Ma uitam cu ochi mari si nu-mi venea sa cred. Tipam de bucurie si aveam senzatia ca nu e suficient. Explodam de fericire, de faptul ca mi-a fost dat sa vad asa ceva.

Si era doar inceputul. Evident, era inghesuiala mare, nu aveai spatiu pentru a dansa, sau liniste pentru a o asculta pe P!nk si vocea ei inconfundabila la intensitate maxima (era destul de multa galagie in jur, lumea tipa, si eu mai tipam uneori :), asa e in concerte). Eram asa, ca intr-un autobuz la o ora de varf, mai cu mirosuri, mai cu oameni imbufnati (???) mai cu calcat pe picior, dar, cand stai la 10 metri distanta de scena pe care canta P!nk, nu te astepti la altceva. Stai si induri. De fapt, faci abstractie si te bucuri ca esti acolo.

“I’ll be burnin’ rubber, you’ll be kissin’ my ass.”

Mi-a placut dintotdeauna P!nk. Nu pot spune ca am fost vreodata fana, mi-a placut dintotdeauna vocea ei, aproape tot ce a lansat ca single mi-a placut si am fredonat multe din piesele ei. Dar nu m-a interesat niciodata mai mult. Sa-i ascult albumele, sa o urmaresc pe Social Media, nu am fost genul ala de admiratoare. Acum sunt. Dupa concert am intrat pe Wikipedia si am inceput sa citesc despre tot ce inseamna cariera ei de la inceput, din 1995 si pana in prezent. Am fost pur si simplu fascinata. Si inca sunt. Pentru ca imi plac al naibii de mult oamenii ca ea, care au muncit o viata intreaga sa ajunga sa fascineze o lume intreaga.

Daca ma intreba cineva inainte de concert ce parere am despre P!nk spuneam asa: o voce buna, timbrata, rockerita, o cantareata rebela, nebunatica si care nu da doi bani pe gura lumii. In momentul de fata ea este din punctul meu de vedere un artist complet, o femeie echilibrata, o cantareata care se bucura ca un copil de muzica si de faptul ca are sansa sa faca asta, o dansatoare minunata si plina de energie, mandra de ea si de abilitatile pe care le are, mai nebuna decat mi-o imaginam, o acrobata desavarsita, o mama si o sotie fericita. Un om implinit. Asta mi-a transmis in tot timpul concertului. Si nici nu ma intereseaza daca e altfel decat am vazut-o eu.

Concertul a fost cu dans, cu monoloage, cu acrobatii, cu povesti prezentate prin cantec, cu momente video, cu momente acoustice, cu de toate. Dar mult mai buna ca shaworma. :))

A cantat multe din piesele cunoscute si la noi, printre care Just like a pill; Try; What about Us; So What; Fucking perfect; Just give me a reason, Raise your glass. M-am bucurat sa cante o piesa care nu e single dar care mie imi place foarte mult, Secrets. Nu a cantat Family Portrait si sunt sigura ca au fost si fani dezamagiti pentru asta. Pe mine nu m-a deranjat pentru ca stiu cat de sensibila este acea piesa pentru ea si pentru multi altii si poate ca este intr-un moment atat de bun al vietii ei incat acea piesa e pastrata acolo in adanc iar concertul asta din cadrul turneului mondial Beautiful Trauma este atat de plin de culoare, de energie buna, de lucruri minunate ce se intampla pe scena incat desi imi place enorm piesa, eu ca spectator nu i-am simtit lipsa. Ceva din mine spune ca e mai bine ca nu a cantat-o. Poate erau in public oameni care ar fi simtit piesa din prisma propriilor experiente si poate ca ar fi adus un val de tristete mult prea mare pentru un spectacol atat de grandios. Cine stie… imi dau si eu cu parerea 🙂

Nu cred ca e necesar sa discut despre calitatile vocale ale lui P!nk. Adica, femeia implineste 40 de ani in septembrie si a inceput sa cante de la 14 ani. Adica… de 26 de ani. Cand faci muzica de 26 de ani e firesc sa fii la nivelul lui P!nk. Sau nu neaparat. Mai depinde si de talent si de determinare, sansa, noroc 🙂 Imi place lipsa de demonstratie la P!nk. Ea nu mi-a aratat cat de bine stie sa cante, e cat se poate de constienta de calitatile ei. Ea mi-a aratat ca se bucura, ca ii place la nebunie ca e acolo. Ca danseaza, ca face acrobatii, ca ii place sa tipe. Ce-i mai place sa tipe! Si ce-mi place ca ii place :)) Ii plac si ei acutele, mama, mama. M-am vazut pe mine in unele momente de-ale ei (vorbesc strict de bucurie si nu de talent, performante, etc., da?? :)) ). Femeia asta se bucura ca era acolo. Eu nu vedeam un star international cu sute de realizari si premii, si voce incontestabila. Eu vedeam o femeie fericita cantand si bucurandu-se de tot ce scoate pe gura. Fascinant! Oricand m-as duce din nou la un concert de-al ei pentru toate emotiile traite acolo, oricand.

Atat de multe as avea de spus despre tot ce am simtit in timpul concertului in timp ce o vedeam, o ascultam, o urmaream, dar stiu ca pot deveni obositoare cu parerile mele “sentimentalo-emotivalo-pateticalo” (le-am inventat acum, nu exista cuvintele astea :)) ) asa ca o sa ma opresc aici.

De fapt, nu. Va mai spun atat: daca aveti vreodata sansa, posibilitatea si placerea, mergeti sa o vedeti pe femeia asta intr-un concert (si nu m-a platit sa spun asta :))), am platit-o eu pe ea. Fara regrete.). E o experienta greu de uitat. E emotie. E bucurie. E satisfactie. Te simti norocos ca ai trait sa vezi asa ceva.

Mai jos las cateva filmulete si poze din concert. Materiale pentru care le multumesc fetelor care au fost cu mine si care au filmat si pozat cadre din concert. Daca nu erau ele, va aratam o poza cu Varsovia si… cam aia era :))

Eu ma zbarlesc de fiecare data cand ma uit la momentul asta.
Vedeti stelele? P!nk e printre ele 🙂

Moment superb pe una din piesele mele preferate pe care nu ma asteptam s-o cante.

So What? 🙂
Dupa concert.

Inca ma uitam pe sus, dupa…

EA.

Primii mei 10 K

Azi am alergat 10 km. Simt nevoia sa scriu despre asta pentru ca e un record personal. Desi daca stau sa ma gandesc la experientele mele anterioare, s-ar putea totusi sa fie al doilea. Dar azi a fost magic.

Am plecat de acasa cu gandul “sa dau doua ture de parc”. Asta inseamna cam 6 km si un pic. Nu obisnuiesc sa alerg afara, nu am acest obicei si este diferit fata de banda pe care o gasim in salile de fitness. In sala cred ca o data sau de doua ori am reusit sa alerg 10 km, alergatul fiind pentru mine printre ultimele alegeri in materie de miscare. Afara, cel mai mult am alergat 6,5 km. Anul asta am alergat de doua ori in parc, azi fiind a doua oara. 😀

Imi dau seama abia acum ca mi-a placut sportul inca de mica. Alergam pe terenul din curtea scolii la ora de educatie fizica si nu ma opream chiar daca profesorul pleca si ceilalti colegi se opreau pentru asta. Asta se intampla in clasele primare. Am facut parte din echipa de handbal a scolii in clasele 5-8, am participat la concursul de atletism.

Nici nu sunt convinsa ca asta e denumirea corecta. Ce-mi amintesc este ca s-a dat concurs pe scoala la atletism si cine ajungea primul la linia de sosire, mergea in etapa judeteana. Am participat pentru ca imi placeau provocarile. Nu m-am antrenat, nu am discutat cu profesorul de educatie fizica despre asta, nimic. Imi aduc aminte de parca a fost ieri. Eram pe locul 2 cu putin inainte de linia de sosire si nu stiu ce forta m-a impins, ca am prins o viteza de am depasit-o pe colega mea de banca (participase si ea) astfel incat am ajuns prima la linia de “finish”.

Iesisem locul 1 pe scoala la cursa de atletism. M-au trimis la faza judeteana care a avut loc la stadionul “Emil Alexandrescu” din Copou, Iasi. Nu mai tin minte cate ture de stadion trebuiau date, erau multe, multe tare. Eu nu aveam nici un fel de pregatire. Tin minte ca primii 4 care ajungeau la linia de final, castigau un week-end la munte. Nu stiu cum sa va zic, dar cel putin pentru mine la vremea aia, era un premiu imens. Am pornit cu gandul ca nu am nicio sansa. Si nu aveam. Am iesit pe locul 40. 😅 Ce am retinut eu din acea experienta? Faptul ca nu m-am oprit. La un moment dat nu-mi mai simteam corpul, treceau pe langa mine alti copii care alergau mult mai repede ca mine iar eu abia ma taram. Dar am ajuns la linia de final. Pe locul 40, fara sa abandonez cursa.

Asta mi s-a intamplat si azi. Ajunsesem la cei 6 km pe care mi i-am propus si mi-am dat seama ca nu ma simt sfarsita. De ce n-as alerga 10 km? Si am alergat.

Cel mai minunat lucru la toata povestea asta cu alergatul este ca, timp de o ora am fost eu cu gandurile mele. Cu muzica mea in urechi mai mult neobservata de mintea mea, cu oamenii din jur pe care uneori ii intalneam cu privirea, alteori nu. Er

Timp de o ora si cinci minute, am vorbit in gandul meu cu oameni pe care-i iubesc, oameni care m-au ranit, cu oameni pe care i-am ranit, imi justificam actiunile fata de ei, apoi ma certam pe mine ca tot timpul caut sa ma explic sau sa fac pe victima, apoi incepeam o discutie sincera cu mine, dupa care treceam la un alt episod in gandurile mele. Nu puteam sa fug de gandurile mele. Eu fugeam dar ele veneau dupa mine. 😀 Si a fost minunat “sa stau de vorba cu ele”. Cand am terminat cei 10 km, simtisem cum ma dau jos dintr-un carousel. Parcul se invartea, corpul era atat de usor de parca nu-mi mai apartinea, respiratia aveam grija sa fie in control. Si de fapt respiratia este toata smecheria. Dupa primele 20 de minute aveam dureri in partea stanga. La fel, am inceput sa vorbesc cu mine, sa-mi spun ca e normal corpul sa reactioneze la o actiune cu care nu este obisnuit si inspiram pe nas si expiram pe gura. Si urmaream acest proces in timp ce alergam. Fara sa exagerez, in 2 minute maxim durerea a disparut. Si ori de cate ori aparea un disconfort in alergatul meu, ma concentram mai mult decat o faceam deja, pe respiratie.

Am simtit nevoia sa scriu aici pe blog despre asta, gandindu-ma totodata la experientele mele din trecut si cum am lasat sa treaca atat de multe lucruri pe langa mine pentru ca ma gandeam ca eu nu pot. Inca ma mai impiedic de acest “nu pot” cu toate ca acum sunt mult mai constienta ca pot daca vreau cu adevarat sau am determinare.

Pana la 40 de ani particip la maratonul 40 K. Atat va zic! 😀

Lumea se imparte in doua.

Ma feresc de foarte multe ori sa imi expun parerea in public vizavi de o situatie atipica. Mi-e teama ori ca parerea mea e gresita, ori de criticile care ar putea veni odata cu expunerea unei pareri. Asa ca aleg sa vorbesc in grupuri restranse de prieteni, de oameni care ma cunosc si nu ar da cu biciul in mine daca nu ar fi de acord cu parerea mea.

Pentru ca lumea este impartita in doua.

Sunt cei care au ales sa iasa in strada pe 10 august 2019, in speranta ca se va schimba ceva, si cei care au ales sa stea la terasa ca “oricum nu se schimba nimic”.

Sunt cei care considera ca iubirea nu se voteaza si cei care considera ca e pacat sa nu se voteze.

Sunt cei care au plecat din tara pentru un trai mai bun si cei care au ales sa traiasca in propria tara sperand la acel trai mai bun.

Si lista poate continua. Zilele acestea lumea se imparte din nou in doua. Sunt cei care isi doresc ca cei dragi sa fie in siguranta si aleg pe cat posibil sa rareasca activitatile in afara casei, in speranta ca vor contribui la stoparea raspandirii acestui virus COVID 19 si, cei “curajosi” care sfideaza ce se intampla in jur pe motiv ca totul e o conspiratie, ca suntem manipulati, ca lor nu li se va intampla nimic, etc. Lor nu li se va intampla nimic.

Si nu pot s-o inteleg pe asta cu “au murit doar X oameni”. Cum adica doar? Adica e nevoie sa moara mult mai multi ca sa incepem sa ne ingrijoram? Ar trebui sa ne continuam vietile sa vedem asa cam care ar fi recordul deceselor intr-un an? Nu inteleg…

E foarte posibil ca asta sa fie o manipulare. E foarte posibil ca toata aceasta situatie sa fi fost programata de marile puteri ale lumii, de cei care vor sa elibereze planeta ca suntem prea multi, de cei care voiau o criza mondiala etc. Dar ce facem noi prin atitudinea aroganta si zeflemitoare, este doar sa ii ajutam sa isi duca planul la bun sfarsit. Asta daca o fi adevarata treaba cu virusul iesit din laborator. Eu nu cred nimic cu privire la acest subiect si nu omit nicio parere despre ce este adevarat sau fals.

Faptul ca aleg sa stau acasa in masura in care imi permite jobul si nu-l risc asa incat sa raman fara bani de chirie, nu spune despre mine ca sunt paranoia. Spune despre mine ca vreau sa se termine cat mai repede si sa existe repercursiuni cat mai mici posibile pe viitor.

Spune despre mine ca nu vreau sa ma expun si sa iau un virus pe care sa-l dau altcuiva care are mai putine sanse ca mine sa reziste la el. Spune despre mine ca sunt constienta de riscuri si aleg sa fiu responsabila.

De 3 saptamani ma dau “ca disperata” cu dezinfectant pe maini. Sa nu pun mana pe fata fara sa am mainile curate a devenit reflex. Aleg sa fiu “paranoia” intr-o lume in care lucrurile se pot schimba peste noapte fara sa fii avertizat. Aleg sa fiu “paranoia” nu atat pentru mine, cat pentru altii care nu ar rezista la fel ca mine. Ca mie nu mi-e frica de faptul ca as lua virusul. Mi-e frica de cui as putea sa-l dau mai departe. Ca nu mai vorbim de mofturi, de pasarele in cap. Discutam despre vieti. Vieti omenesti.

Un om tare drag mie imi spunea de multe ori: “Oamenii se vor gandi doar la ei. Nu te astepta sa fie cineva de partea ta si sa iti vrea binele. Ii intereseaza strict de ei. Asta e lumea in care traim.” Si de multe ori mi se parea normal sa te gandesti intai la tine si apoi la ceilalti. Ei, acum au venit niste vremuri in care ar fi obligatoriu sa ne gandim la ceilalti. Si nu o facem. Pentru ca daca nu am facut-o pana acum, de ce am face-o de acum inainte?

Sunt o persoana activa. Nu-mi place sa stau degeaba. Aveam weekend-uri in care alegeam sa stau in casa din diverse motive si dupa o zi deveneam anxioasa. Eram trista si nu intelegeam de ce. Pana ieseam afara la o plimbare si imi trecea.

Sunt 3 zile de cand stau in casa. In 3 zile am facut o vizita la stomatolog ca a fost absolut necesar avand dureri mari, si o vizita la veterinar pentru vaccinul pisoiului meu, vaccin intarziat deja de 2 saptamani. Si nu voiam sa risc sa se inchida cabinetul si Cookie sa nu fie in siguranta.

Simt ca incep sa devin trista si anxioasa la cat stau in casa. Dar stiu ca fac asta cu un scop. Cookie e fericit ca ma are langa el toata ziua. Eu incerc sa ma incurajez de una singura si sa imi spun ca nu va dura mult. Jobul meu, la fel ca al multor persoane, va fi afectat o perioada de timp. Sunt oameni disperati ca vor pierde milioane de euro dupa aceasta situatie, altii plang ca nu au cu ce sa plateasca chiria luna viitoare. Si aici din nou, impartim lumea in doua.

Imi doresc sa avem cat mai putin de suferit de pe urma acestei nenorociri. Imi doresc sa ne reluam viata de inainte cat mai repede posibil. Deja imi este dor de imbratisarea unei persoane dragi. Imi este dor de “cina cu fetele”. Imi este dor sa merg in Iasi, la ai mei. Imi este dor sa ma antrenez in sala. Imi este dor de atatea…

#avem grija … #avetigrija

Fapte si ganduri din 2019

A trecut ca vantul, vorba multora. M-am bucurat si m-am intristat. Am umblat si-am stat. Am cantat fara frica si-am tinut ritmul.

Am calatorit. Am invatat sa inot. (de 15 ani mi-am propus sa fac asta dar mi-era frica).

Am mers pentru prima oara la un festival de muzica.

Am vazut-o pentru prima oara pe P!nk intr-un concert (imi doresc sa o revad. E absolut geniala!).

Am vazut-o pe Jessie J pentru a doua oara intr-un concert! E o inspiratie pentru mine.

Am vazut-o pe Kimbra in concert in Bucuresti. Este ceva de vis femeia asta.

Am vazut-o pe Beth Hart in concert. O voi vedea si la anul. Nu am cuvinte despre ce transmite femeia asta pe scena. Mai bine mergeti sa o vedeti.

Am vazut Grecia pentru prima data. Am inceput o noua calatorie din punct de vedere profesional.

Am stat 3 luni fara Social Media! A fost absolut minunat, o sa repet experienta cu siguranta.

Am inceput sa invat (timid) sa cant la pian. Am mers (pentru prima oara) cu fratii mei la mare. Am mai fost cu ei dar separat, nu (noi suntem multi, greu ne adunam toti 6 :)) ).

A fost anul in care am ramas fara permis pentru o luna, prima oara in viata mea.

Am fost in Germania unde am revazut oameni dragi. A fost o calatorie atat de benefica sufletului meu.

Mi-am facut primul tatuaj. De la 20 de ani imi doresc unul. Anul asta mi l-am facut.

In ianuarie 2019 l-am adus pe Cookie acasa. E sufletelul meu iubit. Ii port o iubire imensa. Traim impreuna de aproape un an. Si ne e bine!

Am meditat si mi-e bine ori de cate ori meditez. Am facut sport. Am mancat sanatos dar si nesanatos. Am ras si m-am enervat. Am cunoscut oameni faini.

Am iesit la masa cu fetele si m-am bucurat de fiecare iesire. Am mers cu trotineta pentru prima oara. Mi-am cumparat prima bicicleta. Am experimentat cu o curiozitate de copil de fiecare data si m-am bucurat cu o inocenta greu de gasit (pentru unii).

Ma uit in urma si imi dau seama ca a fost un an plin. M-am bucurat de el. Sper ca si pentru voi a fost la fel.

Va doresc un An cu experiente noi. Ca atat de frumos e sa traiesti lucruri noi si sa simti ca viata e o calatorie plina de surprize. Si e bine ca ele sa fie placute! 😀

Sa fiti bine! Sanatosi si bucurosi. In fiecare zi din 2020.

La multi ani!!!