Primii mei 10 K

Azi am alergat 10 km. Simt nevoia sa scriu despre asta pentru ca e un record personal. Desi daca stau sa ma gandesc la experientele mele anterioare, s-ar putea totusi sa fie al doilea. Dar azi a fost magic.

Am plecat de acasa cu gandul “sa dau doua ture de parc”. Asta inseamna cam 6 km si un pic. Nu obisnuiesc sa alerg afara, nu am acest obicei si este diferit fata de banda pe care o gasim in salile de fitness. In sala cred ca o data sau de doua ori am reusit sa alerg 10 km, alergatul fiind pentru mine printre ultimele alegeri in materie de miscare. Afara, cel mai mult am alergat 6,5 km. Anul asta am alergat de doua ori in parc, azi fiind a doua oara. 😀

Imi dau seama abia acum ca mi-a placut sportul inca de mica. Alergam pe terenul din curtea scolii la ora de educatie fizica si nu ma opream chiar daca profesorul pleca si ceilalti colegi se opreau pentru asta. Asta se intampla in clasele primare. Am facut parte din echipa de handbal a scolii in clasele 5-8, am participat la concursul de atletism.

Nici nu sunt convinsa ca asta e denumirea corecta. Ce-mi amintesc este ca s-a dat concurs pe scoala la atletism si cine ajungea primul la linia de sosire, mergea in etapa judeteana. Am participat pentru ca imi placeau provocarile. Nu m-am antrenat, nu am discutat cu profesorul de educatie fizica despre asta, nimic. Imi aduc aminte de parca a fost ieri. Eram pe locul 2 cu putin inainte de linia de sosire si nu stiu ce forta m-a impins, ca am prins o viteza de am depasit-o pe colega mea de banca (participase si ea) astfel incat am ajuns prima la linia de “finish”.

Iesisem locul 1 pe scoala la cursa de atletism. M-au trimis la faza judeteana care a avut loc la stadionul “Emil Alexandrescu” din Copou, Iasi. Nu mai tin minte cate ture de stadion trebuiau date, erau multe, multe tare. Eu nu aveam nici un fel de pregatire. Tin minte ca primii 4 care ajungeau la linia de final, castigau un week-end la munte. Nu stiu cum sa va zic, dar cel putin pentru mine la vremea aia, era un premiu imens. Am pornit cu gandul ca nu am nicio sansa. Si nu aveam. Am iesit pe locul 40. 😅 Ce am retinut eu din acea experienta? Faptul ca nu m-am oprit. La un moment dat nu-mi mai simteam corpul, treceau pe langa mine alti copii care alergau mult mai repede ca mine iar eu abia ma taram. Dar am ajuns la linia de final. Pe locul 40, fara sa abandonez cursa.

Asta mi s-a intamplat si azi. Ajunsesem la cei 6 km pe care mi i-am propus si mi-am dat seama ca nu ma simt sfarsita. De ce n-as alerga 10 km? Si am alergat.

Cel mai minunat lucru la toata povestea asta cu alergatul este ca, timp de o ora am fost eu cu gandurile mele. Cu muzica mea in urechi mai mult neobservata de mintea mea, cu oamenii din jur pe care uneori ii intalneam cu privirea, alteori nu. Er

Timp de o ora si cinci minute, am vorbit in gandul meu cu oameni pe care-i iubesc, oameni care m-au ranit, cu oameni pe care i-am ranit, imi justificam actiunile fata de ei, apoi ma certam pe mine ca tot timpul caut sa ma explic sau sa fac pe victima, apoi incepeam o discutie sincera cu mine, dupa care treceam la un alt episod in gandurile mele. Nu puteam sa fug de gandurile mele. Eu fugeam dar ele veneau dupa mine. 😀 Si a fost minunat “sa stau de vorba cu ele”. Cand am terminat cei 10 km, simtisem cum ma dau jos dintr-un carousel. Parcul se invartea, corpul era atat de usor de parca nu-mi mai apartinea, respiratia aveam grija sa fie in control. Si de fapt respiratia este toata smecheria. Dupa primele 20 de minute aveam dureri in partea stanga. La fel, am inceput sa vorbesc cu mine, sa-mi spun ca e normal corpul sa reactioneze la o actiune cu care nu este obisnuit si inspiram pe nas si expiram pe gura. Si urmaream acest proces in timp ce alergam. Fara sa exagerez, in 2 minute maxim durerea a disparut. Si ori de cate ori aparea un disconfort in alergatul meu, ma concentram mai mult decat o faceam deja, pe respiratie.

Am simtit nevoia sa scriu aici pe blog despre asta, gandindu-ma totodata la experientele mele din trecut si cum am lasat sa treaca atat de multe lucruri pe langa mine pentru ca ma gandeam ca eu nu pot. Inca ma mai impiedic de acest “nu pot” cu toate ca acum sunt mult mai constienta ca pot daca vreau cu adevarat sau am determinare.

Pana la 40 de ani particip la maratonul 40 K. Atat va zic! 😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s