Primii mei 10 K

Azi am alergat 10 km. Simt nevoia sa scriu despre asta pentru ca e un record personal. Desi daca stau sa ma gandesc la experientele mele anterioare, s-ar putea totusi sa fie al doilea. Dar azi a fost magic.

Am plecat de acasa cu gandul “sa dau doua ture de parc”. Asta inseamna cam 6 km si un pic. Nu obisnuiesc sa alerg afara, nu am acest obicei si este diferit fata de banda pe care o gasim in salile de fitness. In sala cred ca o data sau de doua ori am reusit sa alerg 10 km, alergatul fiind pentru mine printre ultimele alegeri in materie de miscare. Afara, cel mai mult am alergat 6,5 km. Anul asta am alergat de doua ori in parc, azi fiind a doua oara. 😀

Imi dau seama abia acum ca mi-a placut sportul inca de mica. Alergam pe terenul din curtea scolii la ora de educatie fizica si nu ma opream chiar daca profesorul pleca si ceilalti colegi se opreau pentru asta. Asta se intampla in clasele primare. Am facut parte din echipa de handbal a scolii in clasele 5-8, am participat la concursul de atletism.

Nici nu sunt convinsa ca asta e denumirea corecta. Ce-mi amintesc este ca s-a dat concurs pe scoala la atletism si cine ajungea primul la linia de sosire, mergea in etapa judeteana. Am participat pentru ca imi placeau provocarile. Nu m-am antrenat, nu am discutat cu profesorul de educatie fizica despre asta, nimic. Imi aduc aminte de parca a fost ieri. Eram pe locul 2 cu putin inainte de linia de sosire si nu stiu ce forta m-a impins, ca am prins o viteza de am depasit-o pe colega mea de banca (participase si ea) astfel incat am ajuns prima la linia de “finish”.

Iesisem locul 1 pe scoala la cursa de atletism. M-au trimis la faza judeteana care a avut loc la stadionul “Emil Alexandrescu” din Copou, Iasi. Nu mai tin minte cate ture de stadion trebuiau date, erau multe, multe tare. Eu nu aveam nici un fel de pregatire. Tin minte ca primii 4 care ajungeau la linia de final, castigau un week-end la munte. Nu stiu cum sa va zic, dar cel putin pentru mine la vremea aia, era un premiu imens. Am pornit cu gandul ca nu am nicio sansa. Si nu aveam. Am iesit pe locul 40. 😅 Ce am retinut eu din acea experienta? Faptul ca nu m-am oprit. La un moment dat nu-mi mai simteam corpul, treceau pe langa mine alti copii care alergau mult mai repede ca mine iar eu abia ma taram. Dar am ajuns la linia de final. Pe locul 40, fara sa abandonez cursa.

Asta mi s-a intamplat si azi. Ajunsesem la cei 6 km pe care mi i-am propus si mi-am dat seama ca nu ma simt sfarsita. De ce n-as alerga 10 km? Si am alergat.

Cel mai minunat lucru la toata povestea asta cu alergatul este ca, timp de o ora am fost eu cu gandurile mele. Cu muzica mea in urechi mai mult neobservata de mintea mea, cu oamenii din jur pe care uneori ii intalneam cu privirea, alteori nu. Er

Timp de o ora si cinci minute, am vorbit in gandul meu cu oameni pe care-i iubesc, oameni care m-au ranit, cu oameni pe care i-am ranit, imi justificam actiunile fata de ei, apoi ma certam pe mine ca tot timpul caut sa ma explic sau sa fac pe victima, apoi incepeam o discutie sincera cu mine, dupa care treceam la un alt episod in gandurile mele. Nu puteam sa fug de gandurile mele. Eu fugeam dar ele veneau dupa mine. 😀 Si a fost minunat “sa stau de vorba cu ele”. Cand am terminat cei 10 km, simtisem cum ma dau jos dintr-un carousel. Parcul se invartea, corpul era atat de usor de parca nu-mi mai apartinea, respiratia aveam grija sa fie in control. Si de fapt respiratia este toata smecheria. Dupa primele 20 de minute aveam dureri in partea stanga. La fel, am inceput sa vorbesc cu mine, sa-mi spun ca e normal corpul sa reactioneze la o actiune cu care nu este obisnuit si inspiram pe nas si expiram pe gura. Si urmaream acest proces in timp ce alergam. Fara sa exagerez, in 2 minute maxim durerea a disparut. Si ori de cate ori aparea un disconfort in alergatul meu, ma concentram mai mult decat o faceam deja, pe respiratie.

Am simtit nevoia sa scriu aici pe blog despre asta, gandindu-ma totodata la experientele mele din trecut si cum am lasat sa treaca atat de multe lucruri pe langa mine pentru ca ma gandeam ca eu nu pot. Inca ma mai impiedic de acest “nu pot” cu toate ca acum sunt mult mai constienta ca pot daca vreau cu adevarat sau am determinare.

Pana la 40 de ani particip la maratonul 40 K. Atat va zic! 😀

Craciun fara “porcisme”

Imi place sa am parte de tot felul de experiente noi. Si imi dau seama ca cele mai multe articole sunt alocate categoriei “Experiente noi”.

Sunt din fire o persoana curioasa. Si la fiecare lucru nou pe care il descopar, ma entuziasmez ca un copil. Am reusit sa pastrez aceasta latura copilaroasa (mai mult decat permite legea ar spune unii :)) ) si ma bucur de ea ori de cate ori am ocazia.

Din categoria experientelor noi, Craciunul asta ma voi lipsi de carne. Nu este o actiune care sa doreasca sa demontreze ceva anume. De aproximativ 3 saptamani, corpul meu nu vrea carne. Si respect acest lucru. Rar mi se intampla asta dar, dupa o perioada de 2 luni in care am mancat carne aproape zilnic, fara oprire, corpul meu a pus frana. Si nu mai vrea. Familia mea pregateste bucate absolut delicioase in care, “porcismele” traditionale, preparate home-made, de cea mai buna calitate, sunt vedetele acestei sarbatori.

La o asa reclama, ar trebui sa-mi ploua in gura. Dar nu. Stomacul meu se strange si se ascunde unde vede cu ochii, in speranta ca nu va primi asa ceva. E o senzatie reala, fara eforturi de a simti ce simt. Multi vor spune (si eu am spus de multe ori in astfel de situatii): “Ce trist!”.

Trist este atunci cand iti doresti si nu ai parte de ceea ce-ti doresti. Trist este sa fii bolnav si sa nu ai voie sa mananci ca altfel mori. Trist este sa mananci chiar daca nu-ti cere corpul. In situatia mea, e o situatie in care imi ascult corpul fara drame sau pareri de rau.

Am crezut ca voi deveni gospodina cu ocazia asta. Ca voi pregati tot felul de preparate vegetariene, colorate, sanatoase si le voi poza mandra. Nu. Nu se va intampla asta. 😅 Am noroc (in continuare) de familia iubitului meu, care va pregati si un meniu “de post” in care ma voi infinge bucuroasa si voi manca atat cat imi trebuie.

O sa revin perioada ce urmeaza cu variante de preparate fara carne. Sa vad ce mananc si apoi va spun si voua. 😄

Sarbatori cu bine sa aveti! Masa imbelsugata, cu de toate! Cu toate cele ce vi le doriti!

Craciun fericit!

BPM. You’re in my head, just like a tattoo!

Stiu, se spune ca in momentul in care iti faci un tatuaj, o sa apara si al doilea si al treilea, etc. De aceea am deja in minte al doilea tatuaj si, al treilea nu este foarte definit dar, exista in mintea mea. 🙂 Asa ca, da, vor fi mai multe tatuaje.

Mi-am dorit de la 20 de ani sa-mi fac unul. Mi-a fost teama de durere si de faptul ca voi ajunge sa ma plictisesc de el. Si am avut intelepciunea necesara sa nu-mi fac, ca apoi sa regret. Dar a venit si ziua in care sa stiu cu certitudine cum vreau sa arate primul meu tatuaj. Si reprezinta atat de mult pentru mine incat, sunt absolut convinsa ca nu voi regreta aceasta decizie niciodata.

Dupa 6 luni in care am tot amanat programarea, a venit si momentul mult asteptat. Am ajuns la salon cu prietena si profesoara mea de canto, Elena. Intrand in salon, m-am simtit ca o calugarita ce intra intr-o discoteca. :)) Eram toata o floricica, venita de la birou, sa-mi fac un tatuaj. Eu par (si sunt de fel :)) ) o fata cumintica, nu extravaganta, rebela doar in fapte. Sa-mi fac eu tatuaj, era prea putin probabil. Aparent. Dar pentru asta eram acolo.

Nu stiam la ce sa ma astept. O sa doara, cat o sa doara, o sa ma razgandesc fugind mancand pamantul, o sa dureze mult, putin, nu aveam nici cea mai mica idee din toate astea. Norocul meu a fost ca am dat de o fata atat de intelegatoare, de draguta si de amuzata de reactiile si intrebarile mele, incat, totul a fost mult mai usor. Si tot la ea ma voi duce si pentru urmatorul tatuaj. 🙂

Am scris un articol despre muzica. Si despre ce inseamna ea pentru mine. Ce n-am scris in acel articol este ca… E greu s-o spun ca a fost un subiect sensibil multa vreme… Ok. Eu pana la 30 de ani am fost aritmica. Mi-am dorit de la 11 ani sa cant si da, pana la 30 am fost aritmica. Eu nu stiam sa tin ritmul unei piese. De aceea si dansurile mele groaznice (hey, prieteni! Stiu ca radeti 🙂 ). Eu pana la 30 de ani nu stiam sa bat din picior in timp ce cantam. Eu nu stiam care e timpul unul, care e timpul doi, nu stiam sa numar 1,2,3,4, si apoi sa incep sa cant. Eu nu stiam sa fac doua lucruri odata. Sa cant si sa bat din picior. Sau sa numar cu creionul 1,2,3,4. Inca ma amuz cand imi amintesc cum se misca piciorul meu drept in timp ce incercam sa tin ritmul unei piese. Cu ceva timp in urma, mi se parea de-a dreptul rusinos. Acum am capacitatea de a accepta lucurile asa cum sunt. Fara ocolisuri, fara scuze. Fara explicatii. De mica am fost aritmica. Nu prea imi dadeam seama ce inseamna asta si nici nu am avut pe cineva sa-mi spuna verde in fata lucrul acesta. De ce? A, pentru ca eu nu spuneam nimanui ca imi doresc sa cant si stateam in cochilia mea si sufeream ca nu fac asta. Imi aduc aminte de momentele in care faceam karaoke in casa (intotdeauna cand eram singura in casa sau credeam ca sunt singura) si ramaneam in urma. Adica scrisul ala se colora si eu inca mai lalaiam la versul de inainte. Imi dadeam seama ca fac ceva gresit dar nu stiam ce. Si nici nu aveam inteligenta emotionala necesara sa intreb pe cineva, sa caut raspunsuri sau si mai rau, nu am muncit cu mine sa rezolv asta. Adica daca tot eram cu toata cultura de morcovi la mine si nu indrazneam macar sa spun cuiva “ba, am problema asta, cum o rezolv” noooo, nici nu am cautat sa rezolv eu singurica. Nici nu ma condamn. Nu-mi foloseste.

Ah, da. Nu-si va da seama nimeni ce reprezinta.

Astazi realizez cat de important e sa ai oamenii potriviti langa tine. Si mai important, sa fii sincer cu tine ca sa poti fi sincer cu ceilalti. Eu nu am stiut sa fac asta. Am fugit continuu de mine, am stiut sa-mi ascund vulnerabilitatile foarte bine.

De ce fac aceste dezvaluiri? Pentru ca uitandu-ma in urma, imi dau seama ca daca este cineva care m-a oprit sa evoluez, muzical vorbind, eu am fost aceea. Singura. Nu eram constienta de cate lucruri sunt capabila, nu eram constienta ca am inteligenta necesara pentru a evolua, ma vedeam atat si atat de mica si de neinsemnata ca nu am facut nimic multa vreme pana sa-mi demontrez contrariul. Si scriu toate astea ca poate  se nimeresc pe aici si oameni care nu au curajul sa faca ceva anume. Sunt siguri, convinsi ca ei nu pot. Ca nu sunt in  stare. Ca e prea tarziu de acum. Ca ‘le-a trecut vremea”. Eu am inceput sa studiez ritmul la 30 de ani. Si in 3 ani am reusit. A, nu sunt perfecta. Nici nu vreau, nici nu pot (vorba cantecului). Dar nu ma opresc aici. Eu sunt exemplul cel mai clar si mai raspicat si mai cum vreti voi,  ca se poate. Si cine ma cunoaste, imi da dreptate. Se poate orice atat timp cat crezi si te dedici acelui lucru. Chiar daca suferi. Chiar daca iti spui ca e in zadar. Nu e. Multumirea pe care o ai cand ajungi la linia de sosire si vezi ca esti tot in picioare dar cu un bagaj mult mai mare fata de cel cu care ai pornit la drum, bucuria este inexplicabila.

Pentru mine, Ea este Dumnezeul meu de pe pamantul asta. Din viata asta. In domeniul asta. Sunt absolut convinsa ca eu nu as fi reusit sa ajung in punctul in care sunt acum din punct de vedere muzical. A, nu va imaginati. Este un punct mic mic, abia se vede, dar pentru mine este mare cat globul pamantesc. Pentru ca eu ma cunosc. Eu daca nu as fi avut-o pe ea, as fi ramas la acelasi nivel tehnic (adica 0), as fi renuntat de mult la ideea ca eu as putea canta in public fara sa-mi fie rusine de cum imi suna vocea si mai ales, de ce ar crede ceilalti despre mine. Eu as fi facut karaoke  in continuare singura la mine acasa, cu teama, cu rusine si fara tehnica,  nereusind sa tin  pasul cu scrisul ala colorat care ma enerva si ma facea sa renunt imediat. A, da. O alta boacana tampita de-a mea. Renuntam. Cum nu ma pricepeam, cum dadeam de greu, inchideam si faceam cu totul altceva.  Atata rabdare cat a avut ea cu mine si atata dedicare, implicare si iubire, n-am vazut la nimeni. A, eu sunt si grea de cap. Si pot intelege sa nu ai rabdare cu mine. Dar ea avut rabdare si cand eu nu mai aveam. Ea ma incuraja cand ajungeam pe culmile depresiei, plangeam  si o luam de la capat (acum imi vine sa plang). Cate creioane a batut in biroul ala al ei ca ma si mir ca n-are gauri. Erau cursuri in care simteam ca imi plesneste creierul de oboseala, si ca nu mai rezist. Un curs de doua ore il resimteam ca dupa 8. Si eu si ea. Si mai faceam un pas mic. Si mai vedeam o evolutie. Si se mai intampla ceva care ne bucura, si tot asa. Toate astea ca  sa ma ajute cu ritmul. Cu vocea. Cu intonatia. Cu increderea. Cu tot. Tot ea a fost langa mine sa-mi fac primul tatuaj. Sa-mi tatuez un metronom care sa-mi aminteasca tot timpul de pasii extraordinari pe care i-am facut inainte. Sa-mi aduca aminte sa bat din picior cand cant pentru ca, ce sa vezi, acum pot face asta. Adriana care nu era in stare sa bata din picior in timp ce canta, acum poate. De aceea cred ca tatuajul asta nu il voi regreta niciodata. Nu are cum. Face parte din ceea ce sunt eu acum. O persoana ritmica!

Si ea a fost langa mine in tot acest timp. Ea se numeste Elena.  

Da, este un metronom. Minimalist. Nu ai zice ca e unul. Dar e. Intr-o forma simplista si aproape indescifrabil. Si e doar pentru cunoscatori. 🙂

Fata “No Social Media”

19 zile fara Facebook, Instagram, Messenger si Whatsapp. Mi-am propus sa scriu despre experienta asta dupa prima saptamana dar inspiratia mi-a zis sa o las balta pentru moment.

In prima saptamana a fost cel mai greu. Si asta pentru ca eram in vacanta in Germania, in vizita la niste oameni dragi mie. Iar zilele mele erau la fel: stat in gradina la soare, plimbari in aer liber, diverse activitati care nu ma tineau departe de telefon. Primele zile am inlocuit social media cu niste joculete stupide gen Candy Crush. Dimineata la cafea urmaream disperata niste bile colorate sa le imperechez. 🙂 Constienta fiind ca orice dependenta se vindeca de obicei cu alta dependenta, nu am pus presiune pe mine. Urmatorul pas e ca pana la finalul lunii septembrie sa dezinstalez si aceste jocuri din telefon.

E intr-adevar ciudat ca am renuntat chiar si la whatsapp, aceasta fiind o aplicatie prin care comunici mai usor cu ceilalti. Am renuntat pentru ca am vrut sa pun o pauza la conversatiile pe care le purtam de multe ori “degeaba”. Si nu ca as desconsidera nivelul de comunicare cu prietenii mei, doar ca stim cu totii ca de multe ori vorbim fara sa spunem nimic. Si am vrut sa vad cum e in 2019 sa comunici doar prin telefon sau sms. Mi-a ramas mailul. Fara el chiar nu m-as fi descurcat. Apropo de asta, la doua zile dupa ce am renuntat la toate caile de comunicare on-line, proprietarul apartamentului in care locuiesc, imi trimite sms sa ma intrebe daca nu folosesc whatspapp. I-am zis ca nu. Mi-a trimis factura la gaz pe mail. La cat era factura, mai bine nu mai foloseam nici mail .:))

In saptamana in care am fost in Germania si nu mai foloseam telefonul, am iesit cateva zile la rand la alergat. Ma simteam anxioasa, nu aveam stare, mintea mea era obisnuita sa ii ofer informatii chiar si pe cele mai inutile, dar le primea pentru ca asa era obisnuit. Am citit eu mai mult ca de obicei in acele zile dar nu se multumea cu atat. M-am gandit ca joggingul poate fi o solutie. Si a fost. A fost din plin. Frumusetea a fost ca am alergat intr-o zona absolut superba. Aveam paduri, liniste, trafic aproape zero, vreme superba (24-25 de grade), ce mai, minunat! Si ce am mai reusit sa fac eu in premiera, a fost sa alerg fara muzica. Inainte nu concepeam sa stau eu cu mintea mea, singure. Sa stam de vorba, sa avem rabdare, sa ne concentram pe respiratie. Nu, aveam nevoie sa fiu tot timpul ocupata. Sa ascult muzica, sa ascult versurile, numai la alergat sa nu ma gandesc. Numai trairi sa nu am. Sau sa nu ma mai gandesc la ele. De data asta a fost diferit. Zilele in care am stat fara telefon in natura, am alergat, am meditat, am reflectat la trecutul si prezentul meu, au fost niste zile pe care nu le voi uita niciodata. Trairile pe care le-am avut fiind deconectata de mediul online sunt de neinlocuit. Prietenii apropiati, familia, stiu ce reprezinta acel loc pentru mine asa ca orice as scrie, ar fi de neinteles chiar si pentru ei.

Unul din locurile mele preferate pe unde alergam. Poza fara filtru 🙂

Ce e diferit fata de perioada in care foloseam social media?

Pai, in primul rand, imi simt mintea mult mai goala :))) Poate suna ciudat, dar e lucru mare in zilele noastre sa simti ca e gol acolo sus. Pentru ca aceasta senzatie vine cu o stare de liniste, odihna, relaxare, multumire. Nu ma mai enervez la fel de repede ca inainte din orice fleac. Meditez zilnic. Sunt mult mai multumita de mine si de ce reprezint eu in acest Univers. Fara sa imi doresc neaparat asta, mintea mea avea tendinta sa compare viata mea cu a altor persoane din social media si asta nu era deloc ok pentru mine. Pentru nimeni nu e ok de altfel. Sunt mult mai interesata sa aflu despre mine, ce sunt, cine sunt. Vorbesc mult mai des cu mine. Am grija mai mult de nevoile mele. Si asta pentru ca tot timpul pe care-l alocam retelelor de socializare, mi-l aloc exclusiv mie. 🙂

Un dezavantaj este acela ca nu sunt la curent cu diverse evenimente ce au loc in Bucuresti si poate m-ar interesa. De exemplu, am aflat ca urma sa cante la Streed Food Carnival Hindi Zahra, in taxi, in timp ce veneam de la aeroport. Era un bloc acoperit cu un afis imens pe care scria cine va canta la acel festival. M-am bucurat ca am aflat si astfel am ajuns sa o vad in concert pe Hindi Zahra. O prietena mi-a povestit ca a fost la musicalul “Familia Adams” la Teatrul Excelsior si mi l-a recomandat. In rest, habar nu am ce se intampla prin Bucuresti, ce piese noi mai scot cantaretii de pe aici, nu mai stiu ce face Jessie J (mi-e dor de ea putin:) ), nu mai vorbesc atat de des cu prietenii mei desi ma gandesc la ei si imi sunt dragi in continuare. In schimb, vorbesc mult mai des la telefon. Interactionez cu oamenii mult mai eficient si mai real ca inainte. Folosesc internetul pentru lucruri care ma intereseaza cu adevarat.

La anul o sa plec intr-o vacanta in care nu voi folosi telefonul aboslut deloc. Nici macar pentru poze. Pentru ca pentru mine, viata este o sursa nelimitata de experiente noi. Si sunt incantata de orice idee imi coace mintea. 🙂

Sa mergi in alta tara special pentru un concert P!nk? Cea mai buna idee!

Am avut o vara plina pana in momentul de fata si sunt foarte recunoscatoare Universului pentru toate lucurile bune ce mi se intampla. Am vrut sa scriu intai despre Open Air Blues Festival dar promit sa fac asta in zilele urmatoare. Spun promit pentru ca daca nu, o sa ia mai mult timp. 🙂 Imi place sa scriu, imi place sa-mi exprim gandurile, sa povestesc mai ales despre experiente care mi-au oferit bucurie. Dar imi dau seama ca atunci cand scriu doar pentru mine, e mult mai usor. Cand vine vorba sa scriu intr-un spatiu public, sunt mult mai exigenta cu mine si exigenta asta cere timp si o anumita stare pentru a scrie.

Vazusem in mediul on-line ca P!nk va concerta in Europa. Eu traiam cu impresia ca e primul ei turneu in Europa si ca e sansa vietii mele sa merg sa o vad in concert live. M-am documentat ulterior si am aflat ca P!nk a cantat toata viata ei prin Europa :))

Desi mi-am dorit si mi-am propus inca din decembrie sa merg sa o vad, nu am facut nimic in sensul asta. Adica nu tu cumparat bilete, nu tu stabilit o perioada, o tara, o persoana cu care sa merg, nimic. Pana imi trimite o fata mesaj: “‘Am vazut ca iti place P!nk, vrei sa mergi cu mine la concert in Varsovia?

Am (N-am :)) ) un bilet in plus! (Asta cu N-am e reala si amuzanta dar n-o sa povestesc despre ea ca ia “multe litere” :)) ) Am ramas gura-casca citind mesajul gandidu-ma la cum mi-am dorit eu din decembrie sa pun la punct detaliile unei plecari si nu am facut-o si uite cum apare ocazia! Nu eram deloc pregatita sa plec, aveam stabilita o iesire cu iubitul meu in perioada aia, eram intre ciocan si nicovala.

Am hotarat intr-un final ca merg. Eram super entuziasmata. O vad pe P!nk in concert. Ma simteam de parca merg in America sa o vad. In capul meu era mai mult ideea asta ca a vedea o artista ca P!nk in concert live nu e de ici de colo. Si chiar nu e. Dar eu nu mi-am imaginat nicio secunda ce urmeaza sa vad. Am primit un mini spoiler cum ca a mai fost cineva in Barcelona sa o vada si ca sa ne pregatim (eu si fata cu care am fost) ca nu am vazut in viata noastra ce urma sa vedem. Nimic mai mult. Nu am cautat poze, filmari, nimic pe nicaieri. Am vrut sa fiu surprinsa. O, si ce am fost!

M-am interesat in schimb unde va canta, si am aflat ca va concerta pe Stadion Narodowy. Am dat repede o cautare sa aflu mai multe si aflu despre acest stadion ca este unul din mandriile orasului Varsovia si chiar un punct turistic atunci cand nu sunt meciuri de fotbal sau concerte. Mi-am zis: “Ei, e un stadion. Mare chestie.” Dar da, e maaaareee. Si nu am fost niciodata pe un stadion atat de mare.

V-am povestit intr-un articol despre cum eram cand am ajuns pentru prima oara la Neversea. Cam asa eram si cand am ajuns pe PGE NARODOWY. Datorita unei fete foooarte simpatice pe care am cunoscut-o acolo (si careia ii sunt recunoscatoare) venita si ea din Romania special pentru concert, am avut sansa sa o vad pe P!nk de aproape. Nu stiu sa aproximez dar cred ca la 10 metri distanta de ea tot eram. Nici nu visam sa stau asa aproape.

Concertul a inceput asa cum era si firesc, cu piesa Get the Party Started. Scena era plina de culori, predomina rozul ala strident care imi place mie sa-l port pe unghii, dansatori purtand acelasi roz, un candelabru urias, stralucitor in mijlocul scenei si P!nk, care era si mai stralucitoare decat candelabrul ala cat era el de mare, canta si dansa…cu el. Da, cu el, cu candelabrul. O nebunie. Ma uitam cu ochi mari si nu-mi venea sa cred. Tipam de bucurie si aveam senzatia ca nu e suficient. Explodam de fericire, de faptul ca mi-a fost dat sa vad asa ceva.

Si era doar inceputul. Evident, era inghesuiala mare, nu aveai spatiu pentru a dansa, sau liniste pentru a o asculta pe P!nk si vocea ei inconfundabila la intensitate maxima (era destul de multa galagie in jur, lumea tipa, si eu mai tipam uneori :), asa e in concerte). Eram asa, ca intr-un autobuz la o ora de varf, mai cu mirosuri, mai cu oameni imbufnati (???) mai cu calcat pe picior, dar, cand stai la 10 metri distanta de scena pe care canta P!nk, nu te astepti la altceva. Stai si induri. De fapt, faci abstractie si te bucuri ca esti acolo.

“I’ll be burnin’ rubber, you’ll be kissin’ my ass.”

Mi-a placut dintotdeauna P!nk. Nu pot spune ca am fost vreodata fana, mi-a placut dintotdeauna vocea ei, aproape tot ce a lansat ca single mi-a placut si am fredonat multe din piesele ei. Dar nu m-a interesat niciodata mai mult. Sa-i ascult albumele, sa o urmaresc pe Social Media, nu am fost genul ala de admiratoare. Acum sunt. Dupa concert am intrat pe Wikipedia si am inceput sa citesc despre tot ce inseamna cariera ei de la inceput, din 1995 si pana in prezent. Am fost pur si simplu fascinata. Si inca sunt. Pentru ca imi plac al naibii de mult oamenii ca ea, care au muncit o viata intreaga sa ajunga sa fascineze o lume intreaga.

Daca ma intreba cineva inainte de concert ce parere am despre P!nk spuneam asa: o voce buna, timbrata, rockerita, o cantareata rebela, nebunatica si care nu da doi bani pe gura lumii. In momentul de fata ea este din punctul meu de vedere un artist complet, o femeie echilibrata, o cantareata care se bucura ca un copil de muzica si de faptul ca are sansa sa faca asta, o dansatoare minunata si plina de energie, mandra de ea si de abilitatile pe care le are, mai nebuna decat mi-o imaginam, o acrobata desavarsita, o mama si o sotie fericita. Un om implinit. Asta mi-a transmis in tot timpul concertului. Si nici nu ma intereseaza daca e altfel decat am vazut-o eu.

Concertul a fost cu dans, cu monoloage, cu acrobatii, cu povesti prezentate prin cantec, cu momente video, cu momente acoustice, cu de toate. Dar mult mai buna ca shaworma. :))

A cantat multe din piesele cunoscute si la noi, printre care Just like a pill; Try; What about Us; So What; Fucking perfect; Just give me a reason, Raise your glass. M-am bucurat sa cante o piesa care nu e single dar care mie imi place foarte mult, Secrets. Nu a cantat Family Portrait si sunt sigura ca au fost si fani dezamagiti pentru asta. Pe mine nu m-a deranjat pentru ca stiu cat de sensibila este acea piesa pentru ea si pentru multi altii si poate ca este intr-un moment atat de bun al vietii ei incat acea piesa e pastrata acolo in adanc iar concertul asta din cadrul turneului mondial Beautiful Trauma este atat de plin de culoare, de energie buna, de lucruri minunate ce se intampla pe scena incat desi imi place enorm piesa, eu ca spectator nu i-am simtit lipsa. Ceva din mine spune ca e mai bine ca nu a cantat-o. Poate erau in public oameni care ar fi simtit piesa din prisma propriilor experiente si poate ca ar fi adus un val de tristete mult prea mare pentru un spectacol atat de grandios. Cine stie… imi dau si eu cu parerea 🙂

Nu cred ca e necesar sa discut despre calitatile vocale ale lui P!nk. Adica, femeia implineste 40 de ani in septembrie si a inceput sa cante de la 14 ani. Adica… de 26 de ani. Cand faci muzica de 26 de ani e firesc sa fii la nivelul lui P!nk. Sau nu neaparat. Mai depinde si de talent si de determinare, sansa, noroc 🙂 Imi place lipsa de demonstratie la P!nk. Ea nu mi-a aratat cat de bine stie sa cante, e cat se poate de constienta de calitatile ei. Ea mi-a aratat ca se bucura, ca ii place la nebunie ca e acolo. Ca danseaza, ca face acrobatii, ca ii place sa tipe. Ce-i mai place sa tipe! Si ce-mi place ca ii place :)) Ii plac si ei acutele, mama, mama. M-am vazut pe mine in unele momente de-ale ei (vorbesc strict de bucurie si nu de talent, performante, etc., da?? :)) ). Femeia asta se bucura ca era acolo. Eu nu vedeam un star international cu sute de realizari si premii, si voce incontestabila. Eu vedeam o femeie fericita cantand si bucurandu-se de tot ce scoate pe gura. Fascinant! Oricand m-as duce din nou la un concert de-al ei pentru toate emotiile traite acolo, oricand.

Atat de multe as avea de spus despre tot ce am simtit in timpul concertului in timp ce o vedeam, o ascultam, o urmaream, dar stiu ca pot deveni obositoare cu parerile mele “sentimentalo-emotivalo-pateticalo” (le-am inventat acum, nu exista cuvintele astea :)) ) asa ca o sa ma opresc aici.

De fapt, nu. Va mai spun atat: daca aveti vreodata sansa, posibilitatea si placerea, mergeti sa o vedeti pe femeia asta intr-un concert (si nu m-a platit sa spun asta :))), am platit-o eu pe ea. Fara regrete.). E o experienta greu de uitat. E emotie. E bucurie. E satisfactie. Te simti norocos ca ai trait sa vezi asa ceva.

Mai jos las cateva filmulete si poze din concert. Materiale pentru care le multumesc fetelor care au fost cu mine si care au filmat si pozat cadre din concert. Daca nu erau ele, va aratam o poza cu Varsovia si… cam aia era :))

Eu ma zbarlesc de fiecare data cand ma uit la momentul asta.
Vedeti stelele? P!nk e printre ele 🙂

Moment superb pe una din piesele mele preferate pe care nu ma asteptam s-o cante.

So What? 🙂
Dupa concert.

Inca ma uitam pe sus, dupa…

EA.