Cand sportul da dependenta.

Pasiunea pentru sport a aparut acum 5 ani. Am cochetat cu diverse activitati sportive de mica. Imi amintesc o intamplare amuzanta apropo de sport. Eram in scoala generala, nu stiu exact, poate clasa a 5- a, habar n-am. Si profesoara de educatie fizica ne-a pus sa dam cateva ture de teren. Aveam un teren de fotbal, asa cum era el la vremea aceea. Nu cu gazon sau mai stiu eu ce se poarta in zilele noastre. 😁 Ce tin minte este ca toti colegii mei de clasa au renuntat la un moment dat (profesoara nici nu a stat cu noi, ne-a dat tema si a plecat), iar eu, alergam asa cum puteam, dar nu am renuntat.

Unii chiar radeau de mine ca alergam ca trista singura si dadeam turele alea de teren fara sa-i pese nimanui. Nici nu stiu ce era in capul meu. Cred ca ideea asta de responsabilitate imi era bine implementata in minte inca de pe atunci. Aveam pana in 12 ani. Sa demonstrez ceva cuiva, nu prea aveam cui. Colegilor? Poate profesoarei daca era de fata. Dar eram prea mica sa am eu dezvoltata chestia asta de a demonstra cuiva. Ori de care ori am simtit nevoia sa demonstrez, a fost sa-mi demonstrez mie ca pot. Mi se intampla si in prezent uneori sa trag de mine ca nebuna si sa fiu mandra ca am reusit sa duc la capat un antrenament. Dar nu ma vede nimeni, nu stie nimeni, e in mintea mea si atat.

De 5 ani merg la World Class. Am inceput ca receptionista. Avand colegi antrenori, imprietenindu-ma cu cativa dintre ei, am inceput sa ma antrenez in sala. Si de atunci, sportul a devenit stil de viata. Am bineinteles perioade cand nu mai am chef, cand mai iau cate o pauza de o saptamana, de doua saptamani, pana revin.

Luna asta, recunosc. M-am antrenat de 5-6 ori toata luna. Si e rau. E rau in sensul ca nu mai am acelasi tonus. Ma doare spatele, dorm prost. Sunt morocanoasa, nu am o energie buna. Si iar am inceput sa vizitez sala de fitness. Si iar mi-am dat seama cat de mult ii lipseste corpului meu miscarea ori de cate ori iau pauza de la antrenament.

Asa am ajuns la concluzia ca si sportul poate da dependenta. Corpul se obisnuieste cu ce ii dai constant. Ca e ciocolata, ca e alcool, ca e fast-food, ca e sport, cu cat ii dai mai des, cu atat ii este mai greu sa se obisnuiasca atunci cand intervine cate o schimbare.

Ma simt norocoasa sa fiu dependenta de miscare. Nu are ce sa mi se intample rau. 😀

Tu ce dependenta ai?

O poza cu inceputurile mele la sala. Si o prietena draga care m-a invatat si ma invata multe 😁

Craciun fara “porcisme”

Imi place sa am parte de tot felul de experiente noi. Si imi dau seama ca cele mai multe articole sunt alocate categoriei “Experiente noi”.

Sunt din fire o persoana curioasa. Si la fiecare lucru nou pe care il descopar, ma entuziasmez ca un copil. Am reusit sa pastrez aceasta latura copilaroasa (mai mult decat permite legea ar spune unii :)) ) si ma bucur de ea ori de cate ori am ocazia.

Din categoria experientelor noi, Craciunul asta ma voi lipsi de carne. Nu este o actiune care sa doreasca sa demontreze ceva anume. De aproximativ 3 saptamani, corpul meu nu vrea carne. Si respect acest lucru. Rar mi se intampla asta dar, dupa o perioada de 2 luni in care am mancat carne aproape zilnic, fara oprire, corpul meu a pus frana. Si nu mai vrea. Familia mea pregateste bucate absolut delicioase in care, “porcismele” traditionale, preparate home-made, de cea mai buna calitate, sunt vedetele acestei sarbatori.

La o asa reclama, ar trebui sa-mi ploua in gura. Dar nu. Stomacul meu se strange si se ascunde unde vede cu ochii, in speranta ca nu va primi asa ceva. E o senzatie reala, fara eforturi de a simti ce simt. Multi vor spune (si eu am spus de multe ori in astfel de situatii): “Ce trist!”.

Trist este atunci cand iti doresti si nu ai parte de ceea ce-ti doresti. Trist este sa fii bolnav si sa nu ai voie sa mananci ca altfel mori. Trist este sa mananci chiar daca nu-ti cere corpul. In situatia mea, e o situatie in care imi ascult corpul fara drame sau pareri de rau.

Am crezut ca voi deveni gospodina cu ocazia asta. Ca voi pregati tot felul de preparate vegetariene, colorate, sanatoase si le voi poza mandra. Nu. Nu se va intampla asta. 😅 Am noroc (in continuare) de familia iubitului meu, care va pregati si un meniu “de post” in care ma voi infinge bucuroasa si voi manca atat cat imi trebuie.

O sa revin perioada ce urmeaza cu variante de preparate fara carne. Sa vad ce mananc si apoi va spun si voua. 😄

Sarbatori cu bine sa aveti! Masa imbelsugata, cu de toate! Cu toate cele ce vi le doriti!

Craciun fericit!

BPM. You’re in my head, just like a tattoo!

Stiu, se spune ca in momentul in care iti faci un tatuaj, o sa apara si al doilea si al treilea, etc. De aceea am deja in minte al doilea tatuaj si, al treilea nu este foarte definit dar, exista in mintea mea. 🙂 Asa ca, da, vor fi mai multe tatuaje.

Mi-am dorit de la 20 de ani sa-mi fac unul. Mi-a fost teama de durere si de faptul ca voi ajunge sa ma plictisesc de el. Si am avut intelepciunea necesara sa nu-mi fac, ca apoi sa regret. Dar a venit si ziua in care sa stiu cu certitudine cum vreau sa arate primul meu tatuaj. Si reprezinta atat de mult pentru mine incat, sunt absolut convinsa ca nu voi regreta aceasta decizie niciodata.

Dupa 6 luni in care am tot amanat programarea, a venit si momentul mult asteptat. Am ajuns la salon cu prietena si profesoara mea de canto, Elena. Intrand in salon, m-am simtit ca o calugarita ce intra intr-o discoteca. :)) Eram toata o floricica, venita de la birou, sa-mi fac un tatuaj. Eu par (si sunt de fel :)) ) o fata cumintica, nu extravaganta, rebela doar in fapte. Sa-mi fac eu tatuaj, era prea putin probabil. Aparent. Dar pentru asta eram acolo.

Nu stiam la ce sa ma astept. O sa doara, cat o sa doara, o sa ma razgandesc fugind mancand pamantul, o sa dureze mult, putin, nu aveam nici cea mai mica idee din toate astea. Norocul meu a fost ca am dat de o fata atat de intelegatoare, de draguta si de amuzata de reactiile si intrebarile mele, incat, totul a fost mult mai usor. Si tot la ea ma voi duce si pentru urmatorul tatuaj. 🙂

Am scris un articol despre muzica. Si despre ce inseamna ea pentru mine. Ce n-am scris in acel articol este ca… E greu s-o spun ca a fost un subiect sensibil multa vreme… Ok. Eu pana la 30 de ani am fost aritmica. Mi-am dorit de la 11 ani sa cant si da, pana la 30 am fost aritmica. Eu nu stiam sa tin ritmul unei piese. De aceea si dansurile mele groaznice (hey, prieteni! Stiu ca radeti 🙂 ). Eu pana la 30 de ani nu stiam sa bat din picior in timp ce cantam. Eu nu stiam care e timpul unul, care e timpul doi, nu stiam sa numar 1,2,3,4, si apoi sa incep sa cant. Eu nu stiam sa fac doua lucruri odata. Sa cant si sa bat din picior. Sau sa numar cu creionul 1,2,3,4. Inca ma amuz cand imi amintesc cum se misca piciorul meu drept in timp ce incercam sa tin ritmul unei piese. Cu ceva timp in urma, mi se parea de-a dreptul rusinos. Acum am capacitatea de a accepta lucurile asa cum sunt. Fara ocolisuri, fara scuze. Fara explicatii. De mica am fost aritmica. Nu prea imi dadeam seama ce inseamna asta si nici nu am avut pe cineva sa-mi spuna verde in fata lucrul acesta. De ce? A, pentru ca eu nu spuneam nimanui ca imi doresc sa cant si stateam in cochilia mea si sufeream ca nu fac asta. Imi aduc aminte de momentele in care faceam karaoke in casa (intotdeauna cand eram singura in casa sau credeam ca sunt singura) si ramaneam in urma. Adica scrisul ala se colora si eu inca mai lalaiam la versul de inainte. Imi dadeam seama ca fac ceva gresit dar nu stiam ce. Si nici nu aveam inteligenta emotionala necesara sa intreb pe cineva, sa caut raspunsuri sau si mai rau, nu am muncit cu mine sa rezolv asta. Adica daca tot eram cu toata cultura de morcovi la mine si nu indrazneam macar sa spun cuiva “ba, am problema asta, cum o rezolv” noooo, nici nu am cautat sa rezolv eu singurica. Nici nu ma condamn. Nu-mi foloseste.

Ah, da. Nu-si va da seama nimeni ce reprezinta.

Astazi realizez cat de important e sa ai oamenii potriviti langa tine. Si mai important, sa fii sincer cu tine ca sa poti fi sincer cu ceilalti. Eu nu am stiut sa fac asta. Am fugit continuu de mine, am stiut sa-mi ascund vulnerabilitatile foarte bine.

De ce fac aceste dezvaluiri? Pentru ca uitandu-ma in urma, imi dau seama ca daca este cineva care m-a oprit sa evoluez, muzical vorbind, eu am fost aceea. Singura. Nu eram constienta de cate lucruri sunt capabila, nu eram constienta ca am inteligenta necesara pentru a evolua, ma vedeam atat si atat de mica si de neinsemnata ca nu am facut nimic multa vreme pana sa-mi demontrez contrariul. Si scriu toate astea ca poate  se nimeresc pe aici si oameni care nu au curajul sa faca ceva anume. Sunt siguri, convinsi ca ei nu pot. Ca nu sunt in  stare. Ca e prea tarziu de acum. Ca ‘le-a trecut vremea”. Eu am inceput sa studiez ritmul la 30 de ani. Si in 3 ani am reusit. A, nu sunt perfecta. Nici nu vreau, nici nu pot (vorba cantecului). Dar nu ma opresc aici. Eu sunt exemplul cel mai clar si mai raspicat si mai cum vreti voi,  ca se poate. Si cine ma cunoaste, imi da dreptate. Se poate orice atat timp cat crezi si te dedici acelui lucru. Chiar daca suferi. Chiar daca iti spui ca e in zadar. Nu e. Multumirea pe care o ai cand ajungi la linia de sosire si vezi ca esti tot in picioare dar cu un bagaj mult mai mare fata de cel cu care ai pornit la drum, bucuria este inexplicabila.

Pentru mine, Ea este Dumnezeul meu de pe pamantul asta. Din viata asta. In domeniul asta. Sunt absolut convinsa ca eu nu as fi reusit sa ajung in punctul in care sunt acum din punct de vedere muzical. A, nu va imaginati. Este un punct mic mic, abia se vede, dar pentru mine este mare cat globul pamantesc. Pentru ca eu ma cunosc. Eu daca nu as fi avut-o pe ea, as fi ramas la acelasi nivel tehnic (adica 0), as fi renuntat de mult la ideea ca eu as putea canta in public fara sa-mi fie rusine de cum imi suna vocea si mai ales, de ce ar crede ceilalti despre mine. Eu as fi facut karaoke  in continuare singura la mine acasa, cu teama, cu rusine si fara tehnica,  nereusind sa tin  pasul cu scrisul ala colorat care ma enerva si ma facea sa renunt imediat. A, da. O alta boacana tampita de-a mea. Renuntam. Cum nu ma pricepeam, cum dadeam de greu, inchideam si faceam cu totul altceva.  Atata rabdare cat a avut ea cu mine si atata dedicare, implicare si iubire, n-am vazut la nimeni. A, eu sunt si grea de cap. Si pot intelege sa nu ai rabdare cu mine. Dar ea avut rabdare si cand eu nu mai aveam. Ea ma incuraja cand ajungeam pe culmile depresiei, plangeam  si o luam de la capat (acum imi vine sa plang). Cate creioane a batut in biroul ala al ei ca ma si mir ca n-are gauri. Erau cursuri in care simteam ca imi plesneste creierul de oboseala, si ca nu mai rezist. Un curs de doua ore il resimteam ca dupa 8. Si eu si ea. Si mai faceam un pas mic. Si mai vedeam o evolutie. Si se mai intampla ceva care ne bucura, si tot asa. Toate astea ca  sa ma ajute cu ritmul. Cu vocea. Cu intonatia. Cu increderea. Cu tot. Tot ea a fost langa mine sa-mi fac primul tatuaj. Sa-mi tatuez un metronom care sa-mi aminteasca tot timpul de pasii extraordinari pe care i-am facut inainte. Sa-mi aduca aminte sa bat din picior cand cant pentru ca, ce sa vezi, acum pot face asta. Adriana care nu era in stare sa bata din picior in timp ce canta, acum poate. De aceea cred ca tatuajul asta nu il voi regreta niciodata. Nu are cum. Face parte din ceea ce sunt eu acum. O persoana ritmica!

Si ea a fost langa mine in tot acest timp. Ea se numeste Elena.  

Da, este un metronom. Minimalist. Nu ai zice ca e unul. Dar e. Intr-o forma simplista si aproape indescifrabil. Si e doar pentru cunoscatori. 🙂

Cookie Cat on Instagram

Yeap! Dupa 3 luni fara Social Media, am decis sa ii fac un cont… exact! Pisicii mele. Eu consider ca la cat e de frumos si de amuzant, merita sa il vada si restul lumii. Nu doar eu, iubitul meu si prietenii apropiati. Nu ii place celebritatea, se va vedea in multe instantanee dar, asa cum ii explicam si lui, viata e de multe ori nedreapta. Si intelege, zic eu 🙂

E un pisoi calator, se adapteaza imediat oricarei camere de hotel, plaja nu ii place pentru ca, surpriza! un pic mai incolo de ea e apa, multa apa. Asa ca, prefera muntele. Natura, pasarele dupa care tanjeste, iarba la discretie, ce mai! O veselie!

Jobul lui preferat (singurul de altfel mai “anevoios”), este acela de a fi ceasul meu desteptator. Astfel ca, in fiecare dimineata, se aseaza in pat langa mine si isi cere portia de mangaiere. Prin mieunat si o mangaiere cu labuta. In fiecare dimineata. In rest, striga dupa pisici ori de cate ori iese pe balcon, are multe casute in care ii place sa locuiasca pe parcursul intregii zile, face si yoga din cand in cand.

Cine nu are pisica, sa isi ia una. Cui nu-i plac pisicile, habar nu aveti ce pierdeti. Cei ce au pisica, inteleg perfect cum decurge o dimineata, o seara sau o zi libera cu pisica langa ei.

Al meu e flacau mare. Se poarta ca un adolescent arogant independent. Pana vin cu plicul de mancare la nasul lui. E cel mai bland pisoi din lume. Cu o singura exceptie. Stie Elena :)) Violent nu stie sa fie. Am senzatia ca ar vrea sa fie dar nu stie ce trebuie sa faca pentru asta :))

CookieCat suna demential. Pe el il cheama Cookie. Da, stiu. E baiat si il cheama Cookie. Aia e 🙂 Mama nebuna, asta sunt. 🙂 Dar, chiar asa arata. Ca o prajitura. Sa vad ce nume ma lasa Instagram-ul sa ii pun. Din ce am vazut, CookieCat e o marca inregistrata si nah… vedem.

See ya on Instagram, people!

M-am ascultat si m-am bucurat!

Azi sunt fericita!!

Cred ca e pentru prima oara in viata mea cand simt emotia asta despre care o sa scriu acum. Am relatat intr-un post anterior despre “dramele” mele in ceea ce priveste capacitatea mea de a canta intr-un mod care sa placa celorlalti si mai ales mie. Dupa ani in care m-am concentrat pe tehnica si pe incredere in vocea mea si ce pot face cu ea, s-au schimbat multe lucruri. S-a schimbat perceptia mea despre muzica, despre succes, despre vocea mea, despre emotii, despre limitele mele.

Am capatat incredere in mine cu constiinta ca nu le pot sti pe toate, ca eu nu voi fi niciodata altfel decat ca mine, ca sunt atat cat cred eu ca sunt. Cu toate astea, m-am alaturat de buna voie si nesilita de nimeni intr-o categorie; aceea a persoanelor carora nu le place sa se auda cantand. Nu le place cum suna vocea lor, perfect constienti ca nu e nimic in neregula, nu e nimic gresit in ce fac, doar ca nu. Asa cum sunt actori care nu suporta sa vizioneze filmele in care joaca.

Am inregistrat coverul de mai jos live, acum 2 luni cred. Astazi l-am primit de la Florin, chitaristul (si-i multumesc pe aceasta cale pentru tot suportul), pe mail. Si am dat play. Si am inceput sa ma ascult, am inceput sa ma bucur. Evident, mintea mea (nebuna), a observat fara sa urmareasca acest lucru, o fraza care nu era bine sustinuta, un sunet care parca daca il faceam nu stiu cum, era mai bine, plus alte mici detalii. Dincolo de toate astea, tot ce pot spune si ma fericeste aproape pana la lacrimi, este faptul ca am simtit bucurie!!! Ma uitam la mine si imi placea ce vad (in afara de faptul ca am observat ca eram mai grasa!) :)), zambeam in timp ce ma uitam la mine. Si pe masura ce cantam si trecea vers cu vers, interiorul meu jubila! Asta in timp ce ma ascultam cantand! Hopa!!! Imi place cum cant!! Imi place cum suna vocea mea! E real? E strict doar piesa asta? E un simplu moment? Nu stiu. Nici nu o sa ma straduiesc sa aflu un raspuns, o sa vina de la sine.

Tot ce pot spune e ca in ultimele 2-3 saptamani, am facut niste descoperiri extraordinare cu privire la vocea mea, la felul in care sustin sunetele, cum respir, si se vede diferenta de la o luna la alta in cantatul meu. Si sunt fericita pentru asta! Pentru ca am descoperit scopul pentru care vreau sa invat sa cant. Ca sa-mi placa si sa ma bucur ca imi place. Restul, e CanCan. 🙂

Nu folosesc Social Media pentru inca o luna si jumatate. Si nah, ramane coverul asta cumva, ascuns aici 🙂 Dar eu ma bucur si o sa ma bucur in continuare chiar si fara Facebook sau Instagram.

Azi sunt fericita!!