Lumea se imparte in doua.

Ma feresc de foarte multe ori sa imi expun parerea in public vizavi de o situatie atipica. Mi-e teama ori ca parerea mea e gresita, ori de criticile care ar putea veni odata cu expunerea unei pareri. Asa ca aleg sa vorbesc in grupuri restranse de prieteni, de oameni care ma cunosc si nu ar da cu biciul in mine daca nu ar fi de acord cu parerea mea.

Pentru ca lumea este impartita in doua.

Sunt cei care au ales sa iasa in strada pe 10 august 2019, in speranta ca se va schimba ceva, si cei care au ales sa stea la terasa ca “oricum nu se schimba nimic”.

Sunt cei care considera ca iubirea nu se voteaza si cei care considera ca e pacat sa nu se voteze.

Sunt cei care au plecat din tara pentru un trai mai bun si cei care au ales sa traiasca in propria tara sperand la acel trai mai bun.

Si lista poate continua. Zilele acestea lumea se imparte din nou in doua. Sunt cei care isi doresc ca cei dragi sa fie in siguranta si aleg pe cat posibil sa rareasca activitatile in afara casei, in speranta ca vor contribui la stoparea raspandirii acestui virus COVID 19 si, cei “curajosi” care sfideaza ce se intampla in jur pe motiv ca totul e o conspiratie, ca suntem manipulati, ca lor nu li se va intampla nimic, etc. Lor nu li se va intampla nimic.

Si nu pot s-o inteleg pe asta cu “au murit doar X oameni”. Cum adica doar? Adica e nevoie sa moara mult mai multi ca sa incepem sa ne ingrijoram? Ar trebui sa ne continuam vietile sa vedem asa cam care ar fi recordul deceselor intr-un an? Nu inteleg…

E foarte posibil ca asta sa fie o manipulare. E foarte posibil ca toata aceasta situatie sa fi fost programata de marile puteri ale lumii, de cei care vor sa elibereze planeta ca suntem prea multi, de cei care voiau o criza mondiala etc. Dar ce facem noi prin atitudinea aroganta si zeflemitoare, este doar sa ii ajutam sa isi duca planul la bun sfarsit. Asta daca o fi adevarata treaba cu virusul iesit din laborator. Eu nu cred nimic cu privire la acest subiect si nu omit nicio parere despre ce este adevarat sau fals.

Faptul ca aleg sa stau acasa in masura in care imi permite jobul si nu-l risc asa incat sa raman fara bani de chirie, nu spune despre mine ca sunt paranoia. Spune despre mine ca vreau sa se termine cat mai repede si sa existe repercursiuni cat mai mici posibile pe viitor.

Spune despre mine ca nu vreau sa ma expun si sa iau un virus pe care sa-l dau altcuiva care are mai putine sanse ca mine sa reziste la el. Spune despre mine ca sunt constienta de riscuri si aleg sa fiu responsabila.

De 3 saptamani ma dau “ca disperata” cu dezinfectant pe maini. Sa nu pun mana pe fata fara sa am mainile curate a devenit reflex. Aleg sa fiu “paranoia” intr-o lume in care lucrurile se pot schimba peste noapte fara sa fii avertizat. Aleg sa fiu “paranoia” nu atat pentru mine, cat pentru altii care nu ar rezista la fel ca mine. Ca mie nu mi-e frica de faptul ca as lua virusul. Mi-e frica de cui as putea sa-l dau mai departe. Ca nu mai vorbim de mofturi, de pasarele in cap. Discutam despre vieti. Vieti omenesti.

Un om tare drag mie imi spunea de multe ori: “Oamenii se vor gandi doar la ei. Nu te astepta sa fie cineva de partea ta si sa iti vrea binele. Ii intereseaza strict de ei. Asta e lumea in care traim.” Si de multe ori mi se parea normal sa te gandesti intai la tine si apoi la ceilalti. Ei, acum au venit niste vremuri in care ar fi obligatoriu sa ne gandim la ceilalti. Si nu o facem. Pentru ca daca nu am facut-o pana acum, de ce am face-o de acum inainte?

Sunt o persoana activa. Nu-mi place sa stau degeaba. Aveam weekend-uri in care alegeam sa stau in casa din diverse motive si dupa o zi deveneam anxioasa. Eram trista si nu intelegeam de ce. Pana ieseam afara la o plimbare si imi trecea.

Sunt 3 zile de cand stau in casa. In 3 zile am facut o vizita la stomatolog ca a fost absolut necesar avand dureri mari, si o vizita la veterinar pentru vaccinul pisoiului meu, vaccin intarziat deja de 2 saptamani. Si nu voiam sa risc sa se inchida cabinetul si Cookie sa nu fie in siguranta.

Simt ca incep sa devin trista si anxioasa la cat stau in casa. Dar stiu ca fac asta cu un scop. Cookie e fericit ca ma are langa el toata ziua. Eu incerc sa ma incurajez de una singura si sa imi spun ca nu va dura mult. Jobul meu, la fel ca al multor persoane, va fi afectat o perioada de timp. Sunt oameni disperati ca vor pierde milioane de euro dupa aceasta situatie, altii plang ca nu au cu ce sa plateasca chiria luna viitoare. Si aici din nou, impartim lumea in doua.

Imi doresc sa avem cat mai putin de suferit de pe urma acestei nenorociri. Imi doresc sa ne reluam viata de inainte cat mai repede posibil. Deja imi este dor de imbratisarea unei persoane dragi. Imi este dor de “cina cu fetele”. Imi este dor sa merg in Iasi, la ai mei. Imi este dor sa ma antrenez in sala. Imi este dor de atatea…

#avem grija … #avetigrija

Din borcanul cu amintiri

In urma cu 3 ani, circula pe internet o poza cu un borcan, in care se aflau post-it-uri impaturite. Pe acele post-it-uri se aflau ganduri, evenimente petrecute, momente importante din viata cuiva.

Mi s-a parut foarte tare ideea si am preluat-o. Asa ca mi-am cumparat un borcan simpatic si am inceput sa bag in el cate un post-it; cu un gand, o actiune pe care am facut-o si m-am simtit bine sa o fac, o iesire la cina, un antrenament la sala, etc.

Multe biletele m-au facut sa mai cunosc o parte din mine. Sau sa o constientizez. Sa o apreciez si sa ma bucur ca sunt omul care sunt.

A fost o surpriza sa imi amintesc evenimente de acum 3 ani, care altfel nu mi-ar fi trecut prin gand, asa, la intamplare. Initial, ideea era sa le citesc la sfarsit de an. Nu m-a surprins ca le-am desfacut dupa 3 ani. Ca asa fac eu. Sunt nascuta in zodia Rac. Merg un pic inainte si apoi cativa kilometri inapoi. 😅

Dar a fost interesant sa le desfac si sa le citesc dupa atata timp. Ca nu e ca un jurnal unde iti asterni gandurile, apoi peste ani citesti si nu te recunosti sau nu-ti vine sa crezi ca ai putut scrie asa ceva. 😅

Sunt scrise momente din viata mea, momente ce m-au bucurat, lucruri pe care le-am realizat.

Si o sa umplu borcanul din nou. Nu in fiecare zi. De fiecare data cand ma bucura ceva, cand realizez ceva important, sau ceva marunt. E un sentiment placut sa treci prin aceste biletele dupa ani in care ai crescut, ai mai invatat cate ceva, ai evoluat, ti-ai amintit ceva frumos de care uitasesi, mai inveti cate ceva despre tine.

Tu ai un borcan cu amintiri? Daca nu, fa-ti unul. E atat de simplu!

Borcanul cu amintiri.

DAY OFF

Traim niste vremuri in care ne este foarte greu sa ne acordam timp doar pentru noi. Sau cand il avem, preferam sa ne gandim la ce mai avem de facut, ce nu am facut bine intr- o perioada a vietii noastre, care este scopul principal al calatoriei noastre. Si uitam. Uitam sa stam tolaniti si sa ne bucuram ca stam tolaniti. Eu imi doresc sa fac cat mai multe lucruri, sa experimentez, sa cunosc, sa nu pierd vremea. Dar sa si pierd vremea. Imi place sa dorm. Si ce-mi mai place sa dorm… mai ales dimineata :))

Rar am zile cum e asta. Cu o spontaneitate nebanuita, am ales sa ies la alergat in parc. Imi place sa stau in natura. Simt ca ma conectez cu mine. Si am realizat ca imi place sa alerg singura. Daca la sala ma motivez mult mai bine daca ma antrenez cu o prietena, la alergat imi place sa merg singura. E momentul meu. Si imi dau seama cat de greu ne este sa ne alocam timp pentru noi, pentru activitati marunte, care sa ne aduca satisfactie. Desi nu am obligatiile si responsabilitatile unei familii, simt ca nu-mi ajunge timpul sa fac tot ce mi-as dori. Si mai stiu ca nu acord timp suficient statului degeaba. Nu prea am cand. Sa stau si sa ma bucur de ce se intampla.

Dupa o zi ca asta, ma intreb ce ma opreste sa ma bucur de astfel de momente mai des. Sa alerg in parc, sa iau pranzul intr-un loc dragut, sa ma uit in jur si sa nu ma gandesc la ziua de maine, sa nu iau decizii, sa nu caut raspunsuri… Sa fiu si atat!

Tu cand ti-ai luat o zi in care sa fii doar tu cu tine?

Fapte si ganduri din 2019

A trecut ca vantul, vorba multora. M-am bucurat si m-am intristat. Am umblat si-am stat. Am cantat fara frica si-am tinut ritmul.

Am calatorit. Am invatat sa inot. (de 15 ani mi-am propus sa fac asta dar mi-era frica).

Am mers pentru prima oara la un festival de muzica.

Am vazut-o pentru prima oara pe P!nk intr-un concert (imi doresc sa o revad. E absolut geniala!).

Am vazut-o pe Jessie J pentru a doua oara intr-un concert! E o inspiratie pentru mine.

Am vazut-o pe Kimbra in concert in Bucuresti. Este ceva de vis femeia asta.

Am vazut-o pe Beth Hart in concert. O voi vedea si la anul. Nu am cuvinte despre ce transmite femeia asta pe scena. Mai bine mergeti sa o vedeti.

Am vazut Grecia pentru prima data. Am inceput o noua calatorie din punct de vedere profesional.

Am stat 3 luni fara Social Media! A fost absolut minunat, o sa repet experienta cu siguranta.

Am inceput sa invat (timid) sa cant la pian. Am mers (pentru prima oara) cu fratii mei la mare. Am mai fost cu ei dar separat, nu (noi suntem multi, greu ne adunam toti 6 :)) ).

A fost anul in care am ramas fara permis pentru o luna, prima oara in viata mea.

Am fost in Germania unde am revazut oameni dragi. A fost o calatorie atat de benefica sufletului meu.

Mi-am facut primul tatuaj. De la 20 de ani imi doresc unul. Anul asta mi l-am facut.

In ianuarie 2019 l-am adus pe Cookie acasa. E sufletelul meu iubit. Ii port o iubire imensa. Traim impreuna de aproape un an. Si ne e bine!

Am meditat si mi-e bine ori de cate ori meditez. Am facut sport. Am mancat sanatos dar si nesanatos. Am ras si m-am enervat. Am cunoscut oameni faini.

Am iesit la masa cu fetele si m-am bucurat de fiecare iesire. Am mers cu trotineta pentru prima oara. Mi-am cumparat prima bicicleta. Am experimentat cu o curiozitate de copil de fiecare data si m-am bucurat cu o inocenta greu de gasit (pentru unii).

Ma uit in urma si imi dau seama ca a fost un an plin. M-am bucurat de el. Sper ca si pentru voi a fost la fel.

Va doresc un An cu experiente noi. Ca atat de frumos e sa traiesti lucruri noi si sa simti ca viata e o calatorie plina de surprize. Si e bine ca ele sa fie placute! 😀

Sa fiti bine! Sanatosi si bucurosi. In fiecare zi din 2020.

La multi ani!!!

Cand sportul da dependenta.

Pasiunea pentru sport a aparut acum 5 ani. Am cochetat cu diverse activitati sportive de mica. Imi amintesc o intamplare amuzanta apropo de sport. Eram in scoala generala, nu stiu exact, poate clasa a 5- a, habar n-am. Si profesoara de educatie fizica ne-a pus sa dam cateva ture de teren. Aveam un teren de fotbal, asa cum era el la vremea aceea. Nu cu gazon sau mai stiu eu ce se poarta in zilele noastre. 😁 Ce tin minte este ca toti colegii mei de clasa au renuntat la un moment dat (profesoara nici nu a stat cu noi, ne-a dat tema si a plecat), iar eu, alergam asa cum puteam, dar nu am renuntat.

Unii chiar radeau de mine ca alergam ca trista singura si dadeam turele alea de teren fara sa-i pese nimanui. Nici nu stiu ce era in capul meu. Cred ca ideea asta de responsabilitate imi era bine implementata in minte inca de pe atunci. Aveam pana in 12 ani. Sa demonstrez ceva cuiva, nu prea aveam cui. Colegilor? Poate profesoarei daca era de fata. Dar eram prea mica sa am eu dezvoltata chestia asta de a demonstra cuiva. Ori de care ori am simtit nevoia sa demonstrez, a fost sa-mi demonstrez mie ca pot. Mi se intampla si in prezent uneori sa trag de mine ca nebuna si sa fiu mandra ca am reusit sa duc la capat un antrenament. Dar nu ma vede nimeni, nu stie nimeni, e in mintea mea si atat.

De 5 ani merg la World Class. Am inceput ca receptionista. Avand colegi antrenori, imprietenindu-ma cu cativa dintre ei, am inceput sa ma antrenez in sala. Si de atunci, sportul a devenit stil de viata. Am bineinteles perioade cand nu mai am chef, cand mai iau cate o pauza de o saptamana, de doua saptamani, pana revin.

Luna asta, recunosc. M-am antrenat de 5-6 ori toata luna. Si e rau. E rau in sensul ca nu mai am acelasi tonus. Ma doare spatele, dorm prost. Sunt morocanoasa, nu am o energie buna. Si iar am inceput sa vizitez sala de fitness. Si iar mi-am dat seama cat de mult ii lipseste corpului meu miscarea ori de cate ori iau pauza de la antrenament.

Asa am ajuns la concluzia ca si sportul poate da dependenta. Corpul se obisnuieste cu ce ii dai constant. Ca e ciocolata, ca e alcool, ca e fast-food, ca e sport, cu cat ii dai mai des, cu atat ii este mai greu sa se obisnuiasca atunci cand intervine cate o schimbare.

Ma simt norocoasa sa fiu dependenta de miscare. Nu are ce sa mi se intample rau. 😀

Tu ce dependenta ai?

O poza cu inceputurile mele la sala. Si o prietena draga care m-a invatat si ma invata multe 😁